Orkun Özcan are 19 ani și vine din Turcia. E unul dintre cei mai perseverenți studenți la Imagine, la Școala de Film din Varșovia. Caută mereu să crească profesional, să răspundă unor noi provocări, să învețe de la alții câte un pic. Sunt sigură că, peste câțiva ani, numele lui va apărea în titrele unor producții prestigioase.
Orkun s-a născut în Sinop, dar a crescut în Istanbul, în cartierul Kadıköy, unul foarte modern, viu, plin de cultură, de tineri creativi. E un spațiu aproape deconectat de realitatea turcească, zice el. Aici s-a îndrăgostit de lumea cinematografiei, iar Kadıköy a contribuit la alegerea sa de a studia film.
„Populația din Turcia e foarte diversă, sunt oameni veniți de peste tot. Mă bucur să pot spune că țara mea poate fi un exemplu cât privește modul în care oamenii de diferite etnii și culturi conviețuiesc. În Turcia, limba oficială este turca, care are mai multe dialecte. În est se vorbește kurdă, dar nu la nivel oficial. De exemplu, studiile la școală sunt în turcă, iar kurda e mai degrabă vorbită acasă. Familia de limbi caucaziene e răspândită în Turcia. De exemplu, în zona Mării Negre poate fi auzită limba laz sau cercheză. În general, oamenii sunt empatici și deschiși, lumea se acceptă, se respectă, chiar dacă aparțin diferitelor grupuri etnice sau religioase. În Turcia, majoritatea sunt islamiști, dar sunt și creștini ortodocși, catolici, adepți ai religiei iudaice, atei etc.
Sistemul educațional se schimbă tot timpul. Am impresia că la fiecare patru ani acesta se restructurează. Să începem cu începutul. Anul școlar începe la 1 septembrie și se încheie la mijloc de iunie, iar sistemul de notare variază de la 1 la 100. Școala primară durează patru ani. Din clasa a treia încep examenele, câte patru pe an, la toate disciplinele. La final de an școlar, media de la examene plus activitatea din timpul orelor și temele pentru acasă sunt adunate într-un punctaj care ulterior este convertit astfel: 1-49 de puncte – nota 1, 50-59 – nota 2, 60-69 – nota 3, 70-84 – nota 4, 85-100 – nota 5.
Clasele secundare durează tot patru ani. Aceștia sunt destul de stresanți, pentru că elevul e deja prins în pregătirile pentru examene. O zi obișnuită la școală are nouă lecții, iar în cazul meu acestea erau de la 8.50 până la 16.00. Este o perioadă solicitantă, mulți elevi își iau cursuri opționale pentru a face față examenului de final de gimnaziu și pentru a fi admiși la un liceu cât mai bun, unde competiția e mare. Testarea constă într-o probă care presupune alegerea și încercuirea răspunsului corect la întrebări de matematică, științe sociale, științe fizice, literatură turcă, religie, engleză. După ce sunt afișate rezultatele, elevii indică liceul la care doresc să-și continue studiile și unde au șanse mai mari să fie admiși, iar peste o lună primesc confirmare de la instituția care i-a acceptat.
Liceul presupune, la fel, patru ani de studii. În clasa a 11-a, elevul alege un profil în funcție de profesia pe care și-o dorește în viitor. Opțiunile ar fi: științele sociale, științele fizice, literatura, matematica, limbile străine. La finalul clasei a XII-a, în iunie, există două examene obligatorii, sub formă de teste grilă. Primul are loc într-o sâmbătă, conține 120 de întrebări generale și ai 135 de minute la dispoziție. Următorul e duminică, iar elevul trebuie să răspundă la 160 de întrebări specifice, în baza profilului ales, timp de 180 de minute. După afișarea rezultatelor, elevul indică pe o foaie anumite universități la care ar vrea și ar putea fi admis. Trebuie să recunosc că în Turcia educația calitativă depinde de posibilitățile financiare ale elevului. Instituțiile private sunt scumpe, dar au profesori mai calificați. Există și școli sub egida ambasadelor, unde predarea este în limba țării respective, excepție fiind lecțiile de istorie și turcă.
Pentru tinerii de azi, problemele majore ale Turciei sunt economia, salariile, corupția, sistemul educațional. Tinerii sunt implicați în viața politică a țării. E absolut normal ca la întâlnirile dintre prieteni să fie abordate și discutate teme ce țin de politică, cine, cum, pe cine și de ce votează.
Plecarea la studii peste hotare e ceva normal pentru turci. Majoritatea prietenilor mei sunt împrăștiați prin Europa. Fiecare caută oportunități mai bune, un viitor mai sigur și e firesc să analizăm și studiile în străinătate ca pe o șansă în plus. În Turcia, mai ales pentru artiști, e mai complicat să ai un mod de viață decent, după părerea mea. O diplomă de studii în domeniul artei nu promite pâinea de mâine, iar calitatea studiilor în instituțiile de artă e atât de nesatisfăcătoare, că nici nu știu cum s-o cataloghez. Se deschid multe universități, în multe orașe, dar acestea nu dispun de cadre didactice calificate. În Turcia, producția de filme este finanțată, în mare parte, de Ministerul Culturii, nu există un Centru Național de Cinematografie care să se ocupe de acest domeniu. Filmele poloneze sunt mult mai bine subvenționate decât cele turcești. Am ales să vin în Polonia pentru că aici studiile în domeniul filmului sunt mai calitative și la un nivel mai ridicat din punct de vedere profesional. În plus, sunt un mare fan al peliculelor poloneze.”
„Turcia este al doilea cel mai mare producător de seriale după Statele Unite ale Americii. Multă lume, mai ales vârstnicii, se uită la televizor. Tinerii însă preferă Netflix, unde este mai mult conținut autohton. Se știe că serialele turcești se bucură de o mare faimă în țară și mai ales peste hotarele ei. Acum e perioada de aur a cinematografiei turcești sub aspectul popularității și distribuției, dar nu și al calității.”
Recomandări de la Orkun – artiști din Turcia
„Dintre scriitori îi recomand pe Sabahattin Ali, Yaşar Kemal, Ercan Kesal, Ömer Zülfü Livaneli, iar dintre regizori – pe Nuri Bilge Ceylan, Tolga Karaçelik, Kıvanç Sezer, Emin Alper. Ara Güler este unul dintre cei mai buni fotografi turci, supranumit și «Ochiul Istanbulului», iar dintre pictori trebuie să îl menționez pe Abidin Dino, care a fost și scriitor, regizor, ilustrator, sculptor și ceramist.”
„Pentru cinematografia turcă, reprezentative sunt filmele Tepenin ardi/«După deal» (reg. Emin Alper, 2012), Gişe memuru/«Cabina de taxare» (reg. Tolga Karaçelik, 2010), Babamın Kanatları/«Aripile tatălui» (reg. Kıvanç Sezer, 2016) și Once Upon A Time in Anatolia/«A fost odată în Anatolia» (reg. Nuri Bilge Ceylan, 2011).”
„Chiar dacă în toată lumea ziua copiilor este pe 1 iunie, în Turcia, aceasta se sărbătorește pe 23 aprilie. În această zi, în 1920, Mustafa Kemal Atatürk, tatăl fondator și primul președinte al Turciei, a lansat primul parlament, eveniment pe care i l-a dedicat celor mici. În fiecare an, copii din toată lumea vin aici și prezintă dansurile lor tradiționale, concertează. E un schimb intercultural frumos.
Data de 19 mai 1919 marchează începutul războiului de independență al Turciei după Primul Război Mondial. Astăzi, evenimentul e cunoscut ca Ziua tineretului, a sportului și a amintirii lui Atatürk. Sunt organizate competiții sportive, iar oficialii depun flori la monumentul fondatorului în Ankara.
Probabil cea mai mare sărbătoare este pe 29 octombrie, când se celebrează Ziua Națională a Turciei. În centrele orașelor se adună multă lume, se organizează concerte, totul e viu și vibrant. În această zi, în 1923, exact acum 100 de ani, Atatürk a anunțat că țara devine republică. Cum e de observat, toate sărbătorile menționate îl celebrează pe Atatürk, eroul neamului. Acesta este comemorat pe 10 noiembrie, în ziua morții sale, când la ora 9.05 se declanșează sirenele în toată țara.
Istanbul e o combinație perfectă între istorie, cultură, dar și modernism. Cel mai des, turiștii aleg să viziteze Antalya sau Bodrum pentru odihna la mare, dar sunt multe alte locuri mai puțin cunoscute, dar la fel de frumoase. Partea estică nu e prea vizitată, deși deține multe obiective turistice valoroase din punct de vedere cultural. Istanbul e o atracție turistică mai populară printre tineri, fiind un oraș care nu doarme. După părerea mea, Istanbulul merită vizitat mai mult decât capitala Ankara, nu degeaba un sfert din populația țării locuiește aici. Personal, am fost doar de două ori în capitală, o dată am călătorit o oră cu avionul, altă dată – șase ore cu mașina. Ce am vizitat mai întâi de toate? Monumentul lui Atatürk.
Turcia e un bun producător de textile, de confecții, de avioane de război și de seriale. Multe companii străine aleg să se lanseze sau să se dezvolte aici datorită poziției geografice strategice și favorabile. Din păcate, agricultura nu e bine gestionată, așa cum era cu vreo 20 de ani în urmă.
Străinii cred că mâncăm doar kebap. În realitate, mâncarea e foarte diversă datorită geografiei țării. În farfurii se regăsesc influențe balcanice, grecești, georgiene, armene, mediteraneene, cât să mulțumească pe fiecare. Apropo, baclavaua și tzatzikiul tot din Turcia provin. Ca în alte țări din Orientul Mijlociu, ceaiul, în special cel negru, se bucură de multă popularitate. Băutura tradițională este rachiul.
Ca popor, suntem spirituali. După ce cineva se roagă, scuipă în direcția cuiva, transmițând astfel puterea rugăciunii către acea persoană. În trecut, se credea în puterea binefăcătoare a lemnului, așa că dacă cineva zicea ceva de rău, trebuia să își atingă lobul urechii, să-și sărute degetul arătător, apoi să lovească în lemn.
La nuntă, mirele și mireasa își întâmpină oaspeții stând în picioare, iar invitații se înșiră într-un rând. Când le vine rândul, fiecare pune bijuterii de aur sau bani în hainele mirilor anunțând public valoarea darului.
La șapte și la 30 de zile după nașterea sau moartea cuiva, lumea se adună, se îngână rugăciuni, iar gazda le servește mâncare invitaților.”
Epilog
– Trimit iubire Moldovei. Promit să o vizitez dacă promiți să-mi fii ghid.
– Promit.
– Ne-am înțeles.
