Neorealismul italian s-a născut în Italia de după cel de Al Doilea Război Mondial și după căderea guvernării lui Benito Mussolini. În timpul războiului a fost distrus unul dintre cele mai cunoscute studiouri de film – Cinecitta – orașul cinematografiei italiene. Fondat de Mussolini în 1937, studioul producea filme de propagandă, întrucât liderul țării credea în puterea filmului, numindu-l cea mai puternică armă: „L’arma più forte dello Stato”.
Peliculele cinematografice care se bucurau de cel mai mare succes și care dominau industria aparțineau genului numit „telefoane albe” (telefoni bianchi) – comedii ușoare, inspirate de cele americane, care promovau luxul, valori conservatoare, respectul pentru autorități, fără orice fel de critică asupra guvernării. Numele genului vine de la telefoanele albe care erau un simbol al bunăstării sociale, financiare, pe care doar clasa de sus și le putea permite, în timp ce cele negre erau considerate ieftine, pentru clasa de jos.
Pentru că ecranul devenise un instrument de propagandă mai mult decât o oglindire a realității, regizorii au fost motivați să creeze după sfârșitul războiului filme sincere, despre realitatea crudă, adevărată, mai puțin stilizată sau poetică, ci foarte simplă și clară. Provocările morale, condițiile financiare, sărăcia, opresiunea, disperarea și nedreptatea au determinat mai mulți regizori italieni să realizeze filme care ar pune în lumină aceste probleme sociale.
Elementele de bază care definesc limbajul cinematografic al neorealismului italian sunt locațiile reale, de obicei străzi urbane, nu studiouri sau platouri de filmare, lumină naturală, actori amatori, fără experiențe anterioare. Foarte des cineaștii alegeau copiii ca protagoniști, pentru a prezenta filmele printr-o perspectivă infantilă, inocentă, naivă și cu siguranță mai emoționantă pentru spectatori. Considerat drept unul dintre părinții mișcării, Luchino Visconti a adus pe marele ecran în 1943 filmul Ossessione („Obsesie”) cunoscut ca fiind primul film italian neorealist.
I Bambini ci guardano (1944) („Copiii ne privesc”) este o poveste prezentată minunat prin perspectiva unui copil de patru ani, Prico, prins între minciunile mamei și ale tatălui. Acesta e afectat de instabilitatea emoțională a părinților săi și a rudelor neglijente. Pelicula convinge că uneori adulții sunt cei infantili, iar copiii – cei adulți. E un film pe care îl recomand cu mare încredere, fiind și unul dintre cele mai bune performanțe actoricești pe care le-am văzut vreodată la un copil. Dar fii gata să scoți câteva lacrimi.
Filmul Rome, Open City (1945) („Roma, oraș deschis”), în regia lui Roberto Rossellini, s-a bucurat de mai multă popularitate, câștigând premiul mare la Festivalul de Film de la Cannes și simbolizând renașterea cinematografiei italiene după război. Succesul filmului a dat naștere altor două filme – „Paisan” (1946) și Germany Year Zero (1948) („Germania anul zero”) –, care împreună formează trilogia de război a lui Rossellini. Regizorul afirma: „Nu vreau să fac filme frumoase, vreau să fac filme utile”, ceea ce ar putea fi considerată intenția tuturor regizorilor reprezentanți ai neorealismului italian.
Probabil cel mai cunoscut titlu definitoriu pentru neorealismul italian este The bicycle thieves (1948) („Hoții de biciclete”), regizat de Vittorio De Sica. Filmul spune povestea unui tată sărac căruia i se fură bicicleta. Drept urmare, acesta își pierde locul de muncă de care are atâta nevoie pentru a-și întreține familia. Alături de copilul lui micuț, căutarea bicicletei devine din ce în ce mai intensă și jalnică. E impresionant cât de simplu e prezentată realitatea postrăzboi, când o bicicletă devine cea mai mare avere. Pe bună dreptate filmul e considerat unul dintre cele mai influente pelicule cinematografice. Și, din nou, s-ar putea să te stoarcă de lacrimi.
Alte titluri de filme italiene neorealiste sunt Sciuscià (Vittorio De Sica, 1946) La terra trema („Pământul se cutremură”, Luchino Visconti, 1948), „Umberto D” (Vittorio De Sica, 1952), La strada (Federico Fellini, 1954).
Motivul dispariției sau împuținării filmelor din neorealismul italian este că temele abordate pe ecran nu mai erau relevante sau actuale, întrucât Italia o ducea din ce în ce mai bine din punct de vedere financiar și social. Numită și „Epoca de aur” a cinematografiei italiene, aceasta s-a stins prin anii 1960. Anumite elemente însă au servit ca inspirație pentru alte producții cinematografice mult timp înainte.
Dacă vrei să dai o șansă filmului italian de la mijlocul secolului al XX-lea, Luchino Visconti, Roberto Rossellini, Vittorio De Sica sunt cele trei nume reprezentative pentru neorealismul italian pe care merită să le reții. Fii gata să fii înlăcrimat(ă), impresionat(ă), frustrat(ă) și dornic(ă) de mai mult. Ah, și ce frumos sună limba italiană în filme, și nu doar!
Vizionare plăcută!
Ține minte: consumul excesiv de filme nu dăunează sănătății!
