Vadim Tristan este autorul filmului „Republica Libertății. Eseu”, un documentar satiric și dramatic despre propagandă și despre realitățile regiunii ocupate de armata rusă. Filmul său a fost premiat în cadrul Festivalului de Film Moldox (2021) și al Festivalului de Film Documentar de la Salonic 2022 (TDF). Astăzi, Vadim lucrează la producții noi și activează în calitate de profesor la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În continuare, vă invităm să citiți un interviu realizat de #diez cu tânărul regizor, în care veți afla detalii despre lumea filmului, despre sentimentele cu care se confruntă o persoană de artă, dar și despre opinia lui Tristan vizavi de așa-numita Transnistrie și de politica Moscovei implementată în regiune.
„Până în 2022 se simțea în aer ceva neplăcut. Un sentiment precum că ceva nu merge bine, dar se spunea: «Vin oameni noi în politică și poate, poate se mai schimbă câte ceva». Problema e că Putin rămâne neschimbat, iar pe zi ce trece, realitatea în spațiul postsovietic doar se agravează. Acum speranțele oamenilor din împrejurimea mea s-au dizolvat complet și prognoze optimiste nu mai aud. Despre tirani în general se spune că ei întâi sunt primiți bine de societate, deoarece îi adună pe toți la un loc, însă mai apoi, odată ce i-au adunat, încep să îi sugrume.”
„Dacă o mână puternică și dură ar face ordine în țară, cu toții credem că atunci vom începe a trăi mai bine, mai confortabil și mai în siguranță. De fapt, acest confort foarte repede va trece, pentru că această mână dură va începe foarte curând să ne sufoce.”
Vladimir Putin, 1996
Amintiri din copilărie
„Amintirile mele despre copilărie sunt la fel de naive și nevinovate precum la ceilalți oameni, indiferent de locul unde ești născut sau de felul în care crești. Nu cred că aș putea să comentez negativ vreun aspect al copilăriei mele. Eram un copil fericit de care aveau grijă părinții și bunicii mei sau, mai exact, bunicile, fiindcă aveam mai multe. Fiecărei bătrâne care prietenea cu bunica mea eu îi spuneam tot bunica. «Baba!» Aveam multe «babe». Înconjurat de atenție, eu am fost iubit în copilărie, n-am simțit o lipsă emoțională sau ceva.
Niciodată nu mă gândeam la lumea mare care există în jur, în afară de satul meu. Știam doar despre existența unei vieți în televizor. În «trei pe patru» încăpea o lume mare care nici nu-ți trezea gândul că poți ajunge cândva acolo, printre oameni mulți și diferiți… Când trăiești în sat, tu ai cinci oameni în vecinătate și pe aceia îi vezi mereu, la școală – aceiași copii, tu nu îți imaginai altă viață, altă lume, cam aceasta a fost copilăria mea. Grădinița o urăm în general. Țin minte cum făceam spectacole întregi cu bocete care trebuiau să mă ajute să nu ajung acolo. La școală deja a fost mai ușor, mă puteam manifesta artistic.”
Frică tradițională
„Am fost foarte uimit de neutralitatea pe care au luat-o autoritățile transnistrene odată cu începerea războiul din Ucraina. Acest lucru demonstrează încă o dată că ei nu sunt până la urmă nici proruși, nici proamericani, nici promoldoveni, ei sunt doar probani. Acolo sunt oameni care fac business și ei mereu vor lua decizii care sunt favorabile pentru businessul lor, iar așa-numita viziune politică a autorităților există doar atât timp cât Rusia le ține un fel de krâșă, de aceia și – proruși…
Mă întrebai de ce lucrează atât de bine propaganda ieftină, ea se construiește, de obicei, de oameni cu studii. Specialiștii în «propaganda cea de toate zilele» folosesc procedee practicate de multe alte conduceri, iar omul care încearcă să supraviețuiască nu are timp de analiză, el nu are timp de alte noutăți în afară de cele prezentate la televizor. Așa că puterile nu sunt egale. Consumatorul nu e în stare să reziste insistenței propagandei. Mereu ne aflăm sub influența unei propagande în sens larg, dar cred că acum ne referim la o manipulare inumană, murdară, care duce băieți tineri cu armă în mână pe un teritoriu al unui stat suveran. Mai departe știi.
În «Nistrenia», dacă vei adresa unei persoane pe stradă o întrebare cât de cât legată de politică, omul niciodată nu-ți va răspunde. El va zice că «voi mă provocați», fiindcă nimeni nu vrea să își piardă lucrul, să riște cu ceva, toți pur și simplu se tem, iar spaima aceasta nu e ceva care poate să treacă din senin. Nici nu știu cum să o numesc, e un fel de frică tradițională. Hai să vă dau un exemplu.
Noi toți am crescut pe povești, părinții și bunicii noștri, la fel. Frații Grimm, autori-părinți ai poveștilor așa cum le știm, activau cu câteva secole în urmă. Multe povești de-ale lor sunt bazate pe altele și mai vechi, pe cele a lui Charles Perrault, de exemplu. Deci, sunt niște istorii vechi. În multe dintre acestea antagonistul este lupul. «Scufița Roșie», «Lupul și șapte iezi» sau multe alte povești europene: «Trei purceluși», «Lupul și Vulpea»… În toate lupul este rău. Nu e de uimire. Europa era invadată de lupi la acea vreme. Lupii intrau în gospodăriile europenilor, omorau animale și nu doar. Cu 10 ani în urmă în Moldova existau 70 de lupi. Acum, lupul e un animal care trebuie protejat, aflat pe cale de dispariție. Mama mea, atunci când iarba în grădină creștea prea înaltă, îmi spunea: «Deja urlă lupii în „hărman”». Sau înainte de somn: «Придет серенький волчок и укусит за бочок». Când pâinea sau vreo mâncare era arsă la fund, bunica zicea: «Mănâncă să nu te temi de lupi». Sau mai auzeam: «Rău ca un lup». Eu nu cred că ei au văzut vreodată lupi. Sute de ani au trecut și frica de lupi încă s-a păstrat. Câți ani trebuie să treacă ca toate stereotipurile, minciunile și propaganda sovietică în general să iasă din sângele nostru?
Și da, gândurile acestea și acum dispar. Dispar atunci când pleci să lucrezi sau să trăiești în Europa, însă nu la toți. Există oameni care întorcându-se zic: «Rusia e bună și noi suntem și vom fi cu Rusia [cu referință la Federația Rusă de astăzi], dar vai ce viață bună e în Europa!».”
Dubla 1
„Mama are pașaport al Republicii Moldova. Tata, lucrând în NVD, s-ar zice că nu trebuie să trăiască cu o spioană, dar el are pașaport al Federației Ruse, așa că ei ambii sunt spioni. După cum spune baba Vera, care are pașaport sovietic, „două mâncări nu strică”. Peste un an, sora mea Dana va lua și ea pașaportul RMN, dar nu vă faceți griji, familia noastră va rămâne la fel de colorată, fiindcă eu voi lua pașaport al României.”
Vadim Tristan „Republica Libertății. Eseu”
„Există o vârstă când toți încep să se gândească cine sunt ei, cu ce se vor ocupa pe viitor și ce profesie vor alege. Eu credeam că voi face paleontologie, e la fel de răspândită la noi precum regia de film. În clasele superioare totuși am înțeles că eu toată viața m-am ocupat cu regia, atunci când organizam concerte pe stradă, când scriam și montam în școală spectacole. Pe la vreo 15-16 ani au început să mă intereseze filmele care nu erau arătate la televizor. În general, când am început să caut filme pe internet, mă interesa ceva mai neobișnuit, un fel de David Lynch, Pasolini, Takashi Miike, chiar și filme mai vechi de tipul Freaks sau clasică de Chaplin, Coppola, Kubrick. Astfel, până a veni la academie, cunoșteam deja programul din «Istoria Cinematografiei».”
Procesul de creație – mai mult vocație sau muncă?
„Procesul de creație este mai mult o stare. Apar niște elemente care pot face parte din atmosferă sau din dramaturgie, tematică etc. Aceste elemente pot să nu fie interesante sau nici să capteze atenția altor persoane, dar îți provoacă interes anume ție, autorului. Iată perioada când apare acel ceva, aceasta se întâmplă de la sine. Am văzut ceva pe stradă sau dormeam și am visat nu știu ce și, până la rezultatul final, este asemenea unei sarcini care se încheie cu nașterea. E un proces continuu, cauți ceva, te enervezi, zici că nu îți trebuie nimic, apoi iar te întorci, vorbești cu o persoană, te dezamăgești de ceva, se lungește totul, întotdeauna se întâmplă ceva ce nu ar trebui să se întâmple… E vorba de energie, fiindcă tu nu vrei să faci conținut, tu vrei să faci operă de artă, tu vrei să faci film, cauți drumurile tale care nu întotdeauna sunt înțelese sau percepute de public și nu poți să ai pretenții de la oamenii aceștia, și nici nu le ai, deoarece nu o faci de dragul aplauzelor sau al like-urilor. Ești în căutare continuă și această stare persistă din momentul în care începi filmul până la postproducție. Apoi, când închei cu părțile artistic-complicate – scenariul sau filmările –, o altă idee iese în evidență. Ea te urmărește, te trezește la acțiuni și dorești mai repede să o închei pe cea veche pentru a te apuca de cealaltă și procesul începe din nou.”
Interacțiunea cu publicul și produsul propriu
„Oricare produs, dacă este intelectual sau, să îi zicem, o căutare artistică, nu poate avea o reacție atât de aprinsă precum conținutul mass-media destinat adolescenților. Nu neg faptul că și acesta poate fi valoros. Produsul destinat pentru o categorie de public mai specială – de o vârstă mai înaintată, de exemplu, sau cu interese anumite – mai greu își găsește publicul.
În cazul „Republicii Libertății. Eseu” nu s-a lucrat la partea aceasta. Acolo în general nu am prezentat un produs anume, ci mai degrabă pe mine însumi. Filmul nu e făcut măcar pentru televizor. Cum ai putea să îl arăți cu toate cadavrele acelea sau cu imitarea orgasmului, deja se ridică ora difuzării, vârsta spectatorului, momente de cenzură… Dacă vrei să faci un film care să trezească o reacție mare și totodată să povestești o istorie cum o vezi tu, apoi ar trebui să mergi la foarte multe compromisuri. Producătorul îți va spune: «Acest cântec noi nu putem să-l folosim, cadrele acestea nu le putem arăta, nu arăți testiculele, nu vorbești despre subiectul dat». Și așa mai departe, produsul final deja fiind cu totul altul decât cel urmărit la început, iar scopul meu nu este unul social sau politic, ci în primul rând unul artistic.
Mă întrebai despre dorințe. Eu aș vrea să am posibilitatea, din toate punctele de vedere, să îmi realizez ideile. La moment, eu nu cred că am reușit ceva. Îmi pare că nu am făcut aproape nimic. Din ceea ce am vrut să spun eu nu am spus nimic. «Un cal verde pe perete» a fost un fel de colaj spiritual, «Așa a spus mama» era un fel de postdepresie, «Republica Libertății» e și ea un fel de surcică care îți nimerește în deget, era o temă de care nu puteam scăpa pur și simplu. Încă din anul întâi la academie vorbeam și mă sfătuiau și alții că trebuie să fac un scurtmetraj sau un documentar despre aceasta, era ceva ce trebuia de făcut pentru a fi depășit. În general, ar fi straniu să ieși de undeva din Kabul și să faci filme despre orice, numai nu despre Afganistan. Eu trebuia să spun poziția mea referitoare la aceasta, și eu am făcut-o.”
Cum se aleg actorii?
„Alegerea actorilor este unul dintre elementele plăcute, căci acest proces tot este un fel de căutare. Depinde de proiect, uneori se fac castinguri, uneori scrii scenariu din start pentru o persoană anume. La noi nu e o problemă cu actorii. Să îți spun o glumă profesională? «De ce actorii nu se joacă de-a ascunselea? Pentru că nimeni nu-i caută.» La noi e mai greu să găsești producători, tehnicieni sau directori de imagine, dar cu actorii probleme nu sunt.”
Ce producții urmează?
„Încerc să dezvolt partea cu filme de autor, filme art-house, ceea ce nu fiecare e gata să privească și la care nu fiecare e gata să lucreze. Aceasta îmi este interesant, eu mă simt acea persoană care poate să prezinte spectatorului istorii mai șocante. Știi, sunt genul de regizori despre care se spune că «regizorul acesta trebuie lecuit» sau «ce nebun a făcut aceasta?». Eu simt că fac parte din categoria lor.
Republica Libertății. Eseu
Filmul a fost premiat în cadrul Festivalului de Film Moldox (2021) și al Festivalului de Film Documentar de la Salonic 2022 (TDF)
„După publicarea filmului, înainte de a vizita părinții, am verificat Rozâsk MVD și, din fericire, nu eram în listă. De aceea am zis: «Ok, eu mă pot duce acasă».”
„Materiale pentru film au fost luate în mare parte din surse deschise, mai ales cele legate de televiziunea Republicii Nistrene, deoarece nu exista o cale prin care eu puteam primi acord pentru folosirea acestor cadre. Arhivele sovietice aparțin profesorilor mei, Vlad Druck și Dumitru Olărescu în special, care au lucrat la Moldova Film și atunci când au plecat prin anii ’90, la ei a rămas o parte din arhivă, din materialele lor personale și ale colegilor. E o istorie mai lungă. În fine, ei ne-au oferit o parte din arhivă de unde noi puteam lua câte ceva pentru lucrările noastre.”
Experiența de profesor
„Predau tinerilor regizori la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În primul semestru am avut Art Performance cu anul IV și Arta actorilor cu anul I. Arta actorilor e mai mult despre cum ar trebui să lucreze ei ca viitori regizori cu actorii. Mie îmi plac tinerii, în special îmi place cum gândesc. Din păcate, la noi sistemul de învățământ e cam învechit și nu mai reușește după ei. Tinerii din ziua de astăzi sunt foarte liberi, ei nu fac nimic din obligație, ci numai din dorință și plăcere. Eu sunt deprins încă din copilărie să impun și să fiu impus de alți oameni pentru a face anumite lucruri, ei niciodată nu se impun pentru nimic, fac doar ceea ce le place și sunt mult mai deschiși, mai puțin traumatizați decât generațiile precedente.
Cu câțiva ani în urmă, am venit cu propunerea de a face un club de filme șocante, mai diferite și mai puțin cunoscute. Studenții vorbeau despre ceea ce au văzut pe ecran, cum a fost construit filmul – luminile, sunetul, actorii, istoria, fiecare element în parte –, învățau să privească și să analizeze un film, iar eu învățam odată cu ei. Apoi, mi-au propus să predau contra plată și am acceptat, deoarece e un lucru care îmi place și care nu mă ocupă de dimineața până seara. Îmi place și catedra, departamentul unde activez, acolo sunt oameni deștepți și deschiși.”
Tinerii: „Transnistria este Moldova”
„Am participat la un festival de film organizat de oamenii din Transnistria. Un festival de filme internaționale care se petrecea anual în Stânga Nistrului. Totuși, anul mai trecut (2021), acesta a fost interzis de KGB-ul local și festivalul s-a petrecut la Chișinău. În cadrul acestuia erau foarte mulți tineri din Transnistria, majoritatea voluntari, veniseră la Chișinău anume din cauza festivalului și, petrecând timpul împreună, am fost uimit de lucrurile pe care le discutau aceștia. Eu nu mă așteptam vreodată ca niște tineri veniți din regiune, tineri vorbitori de limbă rusă, să spună: «Transnistria este Moldova» sau «Rusia nu are niciun drept acolo să stea». Eu mă așteptam la cu totul altceva, la o altă poziție, la alte viziuni. Deci, când mă întrebați despre tineri, apoi depinde despre care tineri, tineri de unde, ce fel de tineri și, plus la asta, deja nu mai sunt atât de mulți tineri.”
Tras!
„În copilărie mi se părea rușinos și neserios să fii artist. Până și cuvântul «artist» suna cumva vulgar și decadent. Nu știu de unde vine, probabil tot de pe-acolo de unde și frica tradițională. Acum mă mândresc că sunt artist. Nu e despre câte premii Oscar sau Palme d’Or ai pe raftul de deasupra capului, e despre modul de viață, de gândire, despre starea în care te afli constant. Nu sunt departe de studenții cu care lucrez, sunt un nimeni pentru cinematografia mondială, dar poveștile pe care mi le spunea mama – la fel de art-house apropo, pentru că ea era obosită, adormea, începea cu «Scufița Roșie», care se pomenea a fi Alba ca Zăpada și termina cu ursul cu coada ruptă – mă învățau că minuni există. Un om mic poate face lucruri mărețe.
În timpul filmărilor, ultima dublă a ultimului cadru nu se termină cu strigătul standard «stop!», ci cu «tras!». Referitor la activitatea mea, nu vreau să zic niciuna dintre astea, dar aș vrea să zic un «tras!» pentru războiul din Ucraina. Sau știi, poate va trece lupul pe la Kremlin «и укусит за бочок».”
