Marina Abramović este o artistă conceptuală de origine sârbă. Lucrările ei explorează arta corporală, arta rezistenței, arta feministă, relația dintre interpret și public, limitele corpului și posibilitățile minții. Fiind activă de peste patru decenii, Abramović se referă la ea însăși drept „bunica artei spectacolului”. Aceasta a cucerit publicul prin abordarea sa deosebită, sensibilă și șocantă, adesea riscând cu viața pentru a transmite o idee percepută drept artă.
Pentru a testa limitele relației dintre interpret și public, în anul 1974, Abramović a dezvoltat una dintre cele mai provocatoare și cunoscute spectacole ale sale. Opera sa este numită „Ritmul 0”, iar în cadrul ei, Abramović și-a atribuit un rol pasiv și a oferit publicului posibilitatea de a dezvolta spectacolul și de a acționa asupra ei.
Abramović a așezat pe o masă 72 de obiecte pe care oamenii puteau să le folosească în orice fel doreau aceștia. De asemenea, ei au fost informați că nu vor purta nicio responsabilitate pentru acțiunile sale. Unele dintre obiectele prezente pe masă puteau oferi plăcere, în timp ce altele puteau fi mânuite pentru a provoca durere sau chiar pentru a omorî. Printre ei se aflau un trandafir, o pană, miere, un bici, ulei de măsline, foarfece, un bisturiu, un pistol și un singur glonț.
Timp de șase ore, artista a permis publicului să-i manipuleze corpul, ea evitând a se împotrivi indiferent de situație. Acest lucru trebuia să testeze cât de vulnerabili și agresivi ar putea fi oamenii atunci când acțiunile lor nu au consecințe sociale.
Inițial, publicul a acționat cu prudență și modestie. Cu toate acestea, pe măsură ce acesta percepea lipsa oricăror limite sau a unei responsabilități pentru acțiunile sale, piesa devenea tot mai brutală. La sfârșitul spectacolului, trupul Mariei Abramović era dezbrăcat, atacat și devalorizat. Mai apoi, artista a comentat rezultatul spectacolului în felul următor. „Ceea ce am învățat a fost că, dacă te lași în seama publicului, el te poate ucide. M-am simțit cu adevărat violată: mi-au tăiat hainele, mi-au înfipt spini de trandafiri în stomac, o persoană a îndreptat pistolul spre capul meu. Au creat o atmosferă agresivă. După exact șase ore, așa cum era planificat, m-am ridicat și am început să merg spre public. Toată lumea a fugit, pentru a scăpa de o confruntare reală.”
În lucrarea sa, Abramović și-a afirmat identitatea prin perspectiva celorlalți și prin schimbarea rolurilor fiecărui jucător, totodată fiind dezvăluită și prezentată identitatea și natura umanității. Procedând astfel, experiența individuală se transformă într-una colectivă și creează un mesaj puternic. Arta lui Abramović reprezintă și obiectivarea corpului feminin, ea rămânând nemișcată și permițând spectatorilor să facă ce le place cu corpul ei, publicul împingând limitele a ceea ce s-ar considera acceptabil. Prezentându-și corpul ca un obiect, ea explorează elementele pericolului și epuizării fizice.
În 1988, artista s-a despărțit de partenerul ei Ulay, și ca toți oamenii creativi, modul lor de despărțire a fost, de asemenea, unul artistic-dramatic. Artiștii s-au despărțit în două părți diferite ale Marelui Zid Chinezesc și s-au îndreptat unul către celălalt. Când drumurile li s-au intersectat, s-au îmbrățișat pentru ultima dată și și-au luat rămas bun, dispărând unul din viața celuilalt pentru totdeauna.
În 2010, Marina a susținut un spectacol de artă numit „Ochii – oglinda sufletului” la Muzeul de Artă Modernă din New York. Ideea a fost ca Marina, privind în ochi, să împărtășească un moment de reculegere cu oricine stătea în fața ei. În timpul spectacolului care a durat mai bine de 716 ore, artista a privit în ochii a 1 500 de vizitatori. Într-un moment, pe scaunul din fața ei s-a așezat bărbatul pe care nu îl mai văzute de peste 30 de ani.
