În prima zi la Școala de Film de la Varșovia, un profesor m-a întrebat de ce am venit tocmai până în Polonia, când cinematografia românească e poate una dintre cele mai înfloritoare în momentul de față. Vinovat de întrebarea profesorului se face Noul Val Românesc. Nu e vorba de orice val al Mării Negre pe plaja Vama Veche, Eforie Nord sau Constanța, ci mai degrabă de o briză proaspătă românească împrăștiată peste tot în lume.
Noul Val Românesc e mișcarea cinematografică românească care s-a născut în anii 2000. E un cinema realist care, la fel ca Neorealismul Italian, se concentrează pe personaje simple, obișnuite, din clasa mijlocie mai săracă, cu probleme cotidiene, prezentate într-o formă firească, naturală, aproape în stil documentar. Abordarea subiectelor e mai curajoasă, iar spectatorii se pot regăsi în experiențele protagoniștilor. Criticul de film Cristi Mărculescu e de părere că acțiunile din film „sunt văzute ca ceva «exotic» de spectatorii din afară și reprezintă «plictis» pentru o parte din publicul din România”. Totuși, ochii mei, în colaborare cu urechile, creierul și poate chiar sufletul recomandă cu drag Noul Val Românesc. Hai să îți explic de ce!
Răsfoind cu câteva pagini de istorie în urmă, mă opresc la dictatura lui Ceaușescu, care a lăsat urme puternice în cinematografia națională. Regizorii s-au simțit cenzurați atât de mult timp, încât, odată ce președintele a fost ucis (împreună cu soția și regimul său politic) în ziua de Crăciun în 1989, aceștia au simțit că pot lua o gură de aer proaspăt și că pot vorbi în sfârșit despre greutățile cu care s-a confruntat România atâta timp. În perioada lui Ceaușescu, câteva dintre problemele principale erau sărăcia, ignoranța politică asupra nevoilor oamenilor, propaganda, criza, foametea, încălzirea, cenzura în cultură, arestarea intelectualilor, emigrarea restricționată, sovietizarea totală, deportările, persecutarea minorităților, desființarea bisericii și a religiei, avortul interzis, oprirea importurilor etc. Majoritatea acestor probleme au devenit subiecte-cheie în noua eră a filmului în România – Noul Val Românesc.
Primul lungmetraj care a deschis calea Noului Val Românesc e considerat „Marfa și banii” (2001), debutul în regie al lui Cristi Puiu, prezentat la Cannes în același an. Personajul principal e un tânăr din Constanța care, în schimbul unei sume mari de bani, transportă o geantă la București.
Cel de-al doilea film al său, „Moartea domnului Lăzărescu” (2005), spune povestea unui bătrân bolnav față în față cu sistemul de sănătate și cu societatea indiferentă. Deși finalul filmului este deschis, în cazul real din care este inspirat, pacientul moare după ce i-a fost refuzată tratarea la mai multe spitale. Filmul m-a făcut să mă simt neputincioasă în fața situației și m-a uimit prin puterea de a crea un personaj atât de bine construit, cu care pot empatiza și de care îmi pasă. The Guardian menționează că „încă de la «Moartea domnului Lăzărescu», de Cristi Puiu, care a avut premiera la Cannes în 2005 (și a fost premiat cu Un certain regard), filmul românesc a avut o perioadă fertilă, care se remarcă prin calitatea regiei, dar și pentru că pare că a apărut de nicăieri”. După mine, ce e impresionant la filmele lui Cristi Puiu este autenticitatea și simplitatea plină de sens.
Inspirat de dificultățile cu care s-a confruntat societatea românească este și filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007) de Cristian Mungiu. Acțiunea are loc în timpul dictaturii lui Ceaușescu, când avortul însemna pedeapsa cu moartea. Două prietene se află într-o situație periculoasă în care sunt nevoite să încalce legea și să facă sacrificii pentru a se ajuta. Din punctul meu de vedere, filmul prezintă viața mizerabilă din perioada comunistă, când oamenii deveneau speranță unii pentru alții. Așa cum este caracteristic Noului Val Românesc, imaginea, scenografia și chiar firescul actorilor creează impresia unui documentar. Filmul a fost bine primit în străinătate și chiar a adus acasă premiul Palme d’or de la Cannes în 2007.
Alte titluri din Noul Val Românesc care merită menționate sunt „Cea mai fericită fată din lume”, reg. Radu Jude (2009), „După dealuri”, reg. Cristian Mungiu (2012), „Poziția copilului” reg. Călin Peter Netzer (2013), „Aferim!”, reg. Radu Jude (2015), „Miracol”, reg. Bogdan George Apetri (2021), „Metronom” reg. Alexandru Belc (2022) etc.
În ultimul deceniu, filmele românești au obținut unele dintre cele mai importante premii cinematografice la nivel mondial. Cannes a devenit de ani buni un spațiu unde cinematografia românească se bucură de faimă. În 2018, „Nu mă atinge-mă”, regizat de Adina Pintilie, a câștigat Ursul de Aur la Berlinale, același premiu pe care Radu Jude l-a primit în 2021 cu „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. Ambele filme ating subiecte sensibile care ar putea face ca experiența vizionării lor să fie inconfortabilă pentru spectator.
România reprezintă o influență pentru cinematografia internațională și știe cum să-și construiască drumul spre recunoaștere în toată lumea. Totodată există multe festivaluri locale de film, cum ar fi cel mai mare festival de film din România, TIFF – Festivalul Internațional de Film Transilvania (Cluj) sau Astra Film Festival (Sibiu), Filmul de Piatră (Piatra Neamț), Anim’est (București) etc.
România a devenit platou de filmare pentru producții hollywoodiene, ceea ce a dus la dezvoltarea tehnică a industriei locale de film. Poate ai observat peisaje familiare în filmele „Muntele Rece”, „Curierul 3”, „Borat”, în serialul produs de Netflix „Wednesday” etc.
Astăzi, România continuă să sape în trecutul său și să lanseze filme autentice și cu context istoric. Pentru mine, cel mai important lucru la cinematografia românească actuală este că este proaspătă și de cele mai multe ori personală, intimă și contează. Pe de o parte, filmele sunt încă realizate în stilul Noului Val Românesc, atât de apropiate realității, pe de altă parte, uneori regizorii aleg să creeze filme experimentale și confuze. Simt că frumusețea Noului Val Românesc e mai ales în faptul că ne putem identifica cu personajele acestor filme, iar situațiile și spațiile ne sunt familiare.
Ține minte! Consumul excesiv de filme nu dăunează sănătății.
