Liniștea cade peste public pe măsură ce luminile se estompează. Draperiile cortinei, muzica, actorii și echipajul te transportă într-un alt loc și timp. Orice iubitor sau pasionat de teatru cred că s-a întrebat la un moment dat ce se ascunde în spatele produsului finit pe care îl vedem cufundați în scaunele de spectatori. Cum se desfășoară repetițiile, cum se înțeleg actorii atunci când se pregătesc pentru un rol, ce discuții, amoruri sau dispute pot lua naștere în tot acest intens proces de pregătire.
Același lucru ne-a trezit și nouă curiozitatea, iar într-o seară de duminică, când străzile capitalei se bucurau de imaculata zăpadă a noului an, am decis să facem o vizită în culisele spectacolului „Aveți ceva de declarat?” jucat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.
Cu pași grăbiți urcam scările edificiului. Ajunși în fața casei de bilete, simțeam cum se produce vasodilatația, căldura acelui spațiu a năpustit corpul nostru.
Se aude un scârțâit de ușă, iar Ghenadie Gîlcă, directorul adjunct al teatrului, își face subtil apariția. Surprinzător, îmbrăcat într-un halat de baie, ceea ce mă făcea să cred că tocmai s-a reîmprospătat cu un duș. De fapt, aceasta era recuzita personajului Camille Chandebise.
Etajul 3, sala 30 – culoarea, croiala zecilor de costume ne fură atenția. Aud o voce parcă fictivă: „Când rămân singuri, față în față cu publicul, costumul este prietenul lor cel mai sigur, suportul cel mai solid, certitudinea pe care se sprijină toate îndoielile de interpret și, nu de puține ori, confidentul mut al încercărilor prin care sunt obligați să treacă”.
Cu același recital imaginar m-am îndreptat spre camera de machiaj, acolo le-am surprins pe actrițele Doriana Zubcu-Mărginean și Anișora Bunescu transfigurându-se în personajele Lucienne Homenides și Raymonde Chandebise.
Peruci, rimeluri, prafuri sclipitoare și o confesiune despre emoții și visuri.
Sfioși, rușinați de faptul că invadăm „casa actorului”, ne cuprinde întunericul din culise.
Liniște! Atâta liniște-i în jur că-mi pare că aud cum se izbesc de geamurile din hol razele de lună.
Lipsa zgomotului trezise în mine un dor. Un dor nesfârșit și nespus. Nu-mi cerea să-l plâng, ci doar să-l trăiesc, să-l aduc mai aproape și să-l mângâi ca pe un copil într-o dojeneală, mă îndeamnă doar să-l accept și să-l las să mă însoțească mai departe. Prin timp și trecere, pentru a-mi arăta direct că exist.
Pe acea bucățică de scândură, existența actorului a luat sfârșit, reînvie personajul, el fiind cârmuitorul timp de câteva ore.
O comedie nebună în care toata lumea fuge după toata lumea și, totodată, toți fug unii de alții. Lumea personajelor este extrem de vie, colorată, dinamică și are puterea de a atrage spectatorul în acel univers aparte al saloanelor pariziene cu intrigi amoroase, cu scrisori anonime, cu încurcăturii și gelozii. „Un spectacol ca o sărbătoare”, ne zic actorii.
Încet, încet forfota ia sfârșit, și noi parcă ne mai liniștim, și actorii își iau o gură de aer. Sala rămâne goală, scena – părăsită. Nicio urmă de ființă vie. În toată această reverie, mă tot întreb care este rolul teatrului, pare-mi-se gândesc cu voce tare, că de la celălalt colț al încăperii, actorul Alexandru Pleșca îmi oferă imediat un răspuns.
Așa cum teatrul a evoluat de-a lungul timpului, actorii devenind din ce în ce mai buni, iar piesele prezentate – din ce în ce mai complexe, așa și „setea” pentru vizionarea unei piese de teatru a crescut. Vă îndemnăm să vă potoliți setea cu talentul emblematic al actorilor de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”.
Ei vă așteaptă cu mult drag!
Autoare: Loredana Starii
