Documentarul este părintele cinematografiei. Pe 28 decembrie 1895 la Paris, la restaurantul Grand Café, Boulevard des Capucines, frații Lumière prezentau primul film realizat vreodată – La Sortie de l’usine Lumière à Lyon („Ieșirea din Uzinele Lumière din Lyon”), urmat de L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat („Intrarea unui tren în gara din La Ciotat”). Peliculele prezentau realitatea, precum niște lucrători ieșind de la fabrică, un tren intrând în gară, nimic fictiv sau regizat. Prin definiție, documentarul, cel mai sincer dintre filme, nu include actori, realizarea sa bazându-se pe filmarea unor persoane, evenimente, peisaje sau obiecte din realitate. În filmele documentare nu se recurge la puneri în scenă și nu se folosesc decoruri sau costume.
Sună a reportaj, nu? Marea diferență este că reportajul prezintă o situație sau un eveniment de multe ori din punct de vedere analitic și informativ, în timp ce documentarul spune o poveste și sensibilizează spectatorul.
Câteva ingrediente ale documentarului sunt filmările în timp real, cadrele de arhivă, interviurile, fotografiile, narația (voice over) și muzica.
Documentarele ar putea fi categorizate în câteva tipuri, astfel încât toți ochii cinefili să găsească ceva pe placul lor.
Dacă ești omul căruia îi place să urmărească ce se întâmplă în jur, atunci documentarul observațional e pentru tine. Acesta se focusează pe observarea spontană a oamenilor și a evenimentelor reale din viață. Este numit și cinéma vérité. Intervenția cineastului e minimă, însă apropierea de protagoniști – maximă.
Un film reprezentativ din această categorie este „Constantin și Elena”, regia Andrei Dăscălescu. Un documentar premiat internațional; intim, natural, sensibil, simplu.
În cazul documentarului performativ, autorul este implicat în film, de multe ori ca protagonist. Astfel, regizorul povestește propria experiență în legătură cu subiectul filmului. Urmărind un astfel de documentar, vei face cunoștință mai degrabă cu percepțiile personale ale autorilor, nu numaidecât cu un subiect universal sau larg.
În Super Size Me (2004), tradus „Păcăleala” în română, Morgan Spurlock, regizorul și protagonistul, mănâncă doar de la McDonald’s timp de o lună, documentând astfel efectele experimentului asupra sănătății, bunăstării fizice și psihologice.
Documentarul participativ sau interactiv transformă autorul în unul dintre protagoniștii filmului, intervenind ca interlocutor, narator, antropologist, trăgând concluzii sau influențând într-un anumit mod acțiunea filmului sau starea personajelor. Regizorul împărtășește cu spectatorii interacțiunea sa sinceră, personală cu cei ce apar în film.
Apropo, un detaliu despre documentar. Îl poți face în condiții casnice sau chiar de la balcon. E cazul regizorului Paweł Łoziński, care timp de mai mult de un an a urmărit și intervievat simpli trecători de la balcon, cei care au devenit ulterior protagoniștii documentarului său. Autorul și-a descris filmul ca fiind „o metaforă a vieții”, unde fiecare pieton povestește câte ceva din viața sa, explică de ce este trist, fericit sau care e sensul vieții unui absolut necunoscut care stă la balcon cu o cameră de filmat și cu un microfon.
Un film realizat în Varșovia, pe care îl recomand cu tot dragul din Varșovia. Acesta este valabil pe platforma HBO.
Documentarul explicativ adună informații, date, materiale de arhivă, teorii, fiind numit și documentarul tradițional. Scopul acestuia este să informeze, să educe sau chiar să convingă spectatorul de un anumit lucru, de aceea este de obicei însoțit de o voce pe fundal, care oferă context atunci când imaginea video nu e suficientă sau concluzii la final. National Geographic, Discovery sau Digi World sunt cunoscute pentru producția documentarelor explicative mai ales despre istorie, fizică, biologie, viață naturală. De-a lungul timpului, acesta a fost utilizat și ca instrument de propagandă politică, religioasă sau de promovare a anumitor teorii și convingeri.
Dacă ai chef de un documentar explicativ care să îți amintească cât de mici suntem și cât de mare și incredibilă e lumea asta, îți recomand seria de documentare despre natură Our Planet („Planeta noastră”), produse de Netflix. Lansat în 2019, show-ul a adunat peste 100 de milioane de vizionări până în 2021 și două premii Emmy – pentru cel mai bun serial documentar și pentru cea mai bună narație (David Attenborough).
Documentarul reflexiv pune accentul pe relația dintre autor și audiență. Procesul de creație a documentarului este subiectul principal al filmului, acompaniat de cadre din culisele realizării, cum ar fi filmările, montajul, postproducția.
Regizorul ucrainean Dziga Vertov a făcut istorie cu documentarul său reflexiv, silențios, care prezintă viața sovietică obișnuită în Moscova, Kiev, Odesa. Titlul „Omul cu aparatul de filmat” (Man with a Movie Camera) (1929), face referință la autor, care nu urmărește un subiect, ci care își transformă propria cameră de filmat în protagonist. A fost numit cel mai bun documentar al tuturor timpurilor, mai ales pentru cât de inovativ a fost pentru perioada respectivă. A utilizat pentru prima dată expunerea multiplă, cadrele înghețate, slow motion și fast motion, ecranul împărțit, cadrele de urmărire, filmarea redată invers etc. Recomand dacă ai chef de o experiență dinamică, plină, valoroasă.
Documentarul poetic e despre stare, nu informație, emoție, nu mesaj. Acesta nu urmărește o narație sau continuitate de la scenă la scenă, în schimb creează un ritm, o compoziție, o perspectivă vizuală proaspătă pentru ochiul spectatorului. Subiectul este prezentat abstract, experimental.
„Koyaanisqatsi” (în traducere „Viață nebună”) (1982) poate fi considerat un ambasador demn al documentarului poetic. Regizorul Godfrey Reggio împletește filmări slow motion cu time-lapse (cadre încete cu cele derulate rapid) având ca subiect orașul, natura și efectele tehnologiei moderne asupra vieții umane.
Docudrama este intersecția dintre documentar și dramă, după cum sugerează denumirea, respectiv un eveniment real este prezentat utilizând instrumente ale unui film de ficțiune. E o alegere populară în rândul regizorilor care vor să spună o poveste adevărată, de cele mai multe ori evenimente istorice, dar să reconstituie anumite momente cu actori pentru a intensifica emoțiile spectatorului. A nu se confunda cu docuficțiunea, care încorporează elemente de ficțiune în timpul filmării documentarului, deci influențează acțiunea în film.
Filmul autohton „Siberia din oase” (2019), în regia Leontinei Vatamanu, este o docudramă. Autoarea a reconstituit poveștile celor patru protagoniști combinându-le cu interviurile acestora, pentru a transmite cât mai expresiv teroarea prin care au trecut basarabenii în perioada deportărilor.
Documentarul fals sau docu-comedia (mockumentary) este filmul de ficțiune realizat în forma unui documentar. În anul 1957, pe 1 aprilie, un canal de televiziune din Marea Britanie a difuzat o emisiune de trei minute despre cum se culeg spaghetele elvețiene de pe copaci (Swiss Spaghetti Harvest), fiind filmat în forma unui documentar, ca farsă de întâi aprilie. Acesta a fost unul dintre primele încercări de mockumentary, care apropo pot fi parțial sau total improvizate.
What We Do in the Shadows (2014), tradus în română „Tribulațiile unor vampiri moderni”, semnat de Taika Waititi și Jemaine Clement, este o comedie horror, un documentar fals despre viața de zi cu zi a vampirilor, ca și cum aceștia ar fi observați de o cameră de filmat. Merită dacă vrei să râzi și să fii absolut surprins(ă) de ce se întâmplă pe ecran. Filmul este valabil pe platforma Disney+.
Ai aici o doză sănătoasă de documentare de tot felul, pentru toate gusturile. Trezește-ți curiozitatea și observă. Ochii tăi urmăresc zilnic documentare în forma realității de zi cu zi.
Despre autoare: studentă la imagine film în Varșovia, privește cu doi ochi și cu un obiectiv, ascultă cu două urechi și cu un suflet, creează cu entuziasm și inspirație. Elena și-a propus să vă facă cunoștință cu lumea filmului, dar și cu persoanele care studiază acest program într-o serie de articole de autor pe #diez.
