Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a anunțat despre trecerea în neființă a poetului Gheorghe Ciocoi.
Gheorghe Ciocoi s-a născut la Cepeleuți, județul Hotin. În 1965, a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova.
A activat în calitate de redactor la cotidianul „Moldova socialistă” (1964-1978), de secretar responsabil al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, de redactor adjunct la săptămânalul „Viața satului” (1987-1997), de redactor literar la săptămânalul „Dialog”.
De-a lungul anilor, Gheorghe Ciocoi a publicat mai multe volume de versuri: „Constelația dragostei” (1970), „Amforă” (1972), „Razele pâinii” (1976), „Arborii îndrăgostiți” (1977), „Suită bulgară” (1978), „Anotimpurile omului” (1979), „Cerul de la Cepeleuți” (1982), „Izvoarele lui august” (1984), „Peisaje în suflet” (1985), „Floarea păcii” (1987), „Steaua Eminescu” (1999). Semnează și cărţi pentru copii: „Troleibuz pentru un urs” (1980), „Ce pot face mâinile dibace sau Povestea lucrurilor” (1981) ș.a. A tipărit volumul de eseuri „Ferestrele pământului” (1980).
Gheorghe Ciocoi s-a bucurat de mai multe titluri onorifice și distincții precum: Maestru Emerit al Artei (1992), Medalia „Mihai Eminescu” (1999), Ordinul „Gloria Muncii” (2012).
Vasile Coroban îl descria ca fiind „sensibil și receptiv pe tărâmul trăirilor intime, subiective și, totodată, din plin omenești… Cărţile sale de poezie confirmă un poet serios, echilibrat și îndrăgostit de tot ce e frumos în viaţă”.
Mai jos vă propunem să citiți două dintre creațiile maestrului.
Cerul de la Cepeleuți
Cerul de la Cepeleuți
Nu încape nici în ochii apelor,
Se ridică din izvoare băiatul desculț
Și se dă de el aproape, atât de aproape.
Cerul de la Cepeleuți
Ca o scoică albastră răsună,
Când și de pe-o muchie de munți
Mă strigă, mă strigă strigătul lunii.
Cerul de la Cepeleuți
Poate și iarna să înflorească –
Satule, tu ai răbdare să ne asculți,
Tu nu ți-ai uitat firea ta țărănească?
Cerul de la Cepeleuți
A liliac violet miroase,
A frunză de mintă. Te uiți?
Cade aer străveziu de pe case.
Cerul de la Cepeleuți
Îl poartă ca pe un vis tata și mama
Să-l aibă pentru ani mulți,
Ca nici în visul meu să nu se destrame.
Arborii îndrăgostiți
Suntem doi arbori
Ce au cunoscut, mai întâi, înflorirea
Și patima cerului tânăr
De a iubi nuferii de pe ape –
Frunzele cu voce de strună subțire
La fiece tremur de vânt
Ne recheamă fotografiile amintirilor.
Suntem doi arbori
Cu crengile sprijinind necuprinsul
Că pe lume tot ce se naște
Între cerul și pământul viselor
Trece prin arterele noastre,
Ca o mireasmă străbătând mai lejer dimineața.
Dacă n-am exista noi –
Doi arbori îndrăgostiți
Probabil, glasul rădăcinilor
N-ar fi fost auzit de luceferii sfinți,
Cum zborul nostru, în vecii urcând,
E aerul ce leagă cerul de pământ,
E graiul intim al Universului,
Ca orga spicelor cât orizontul răsunând.
