Au mai rămas doar câteva zile până la sărbătoarea numită Halloween. De origine celtică fiind, tradiția de a marca Halloween-ul ia amploare și în Republica Moldova. Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat, care reprezintă „Lanterna lui Jack”. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje. În Moldova însă, de Halloween se obișnuiește să se organizeze petreceri tematice, unii oameni aleg să dedice această zi filmelor horror, iar alții – să citească. Din acest motiv, am întocmit o listă de șapte cărți care vă vor purta pe valurile Halloween-ului.
# „Petrecerea de Halloween” de Agatha Christie
Hercule Poirot, cel mai celebru detectiv din romanele polițiste de la Sherlock Holmes încoace, se întoarce pentru a desluși o crimă mai sinistră decât s-ar fi așteptat. La o petrecere de Halloween pentru adolescenți, o tânără care se lăuda că a fost martora unei crime săvârșite cu câțiva ani în urmă este găsită moartă. Demascarea criminalului se dovedește grea și periculoasă pentru Poirot, mai ales că nimeni nici măcar nu crede că această crimă s-a petrecut, iar victima era cunoscută ca fiind o mare mincinoasă.
„Petrecerea de Halloween” te face martor la o poveste plină de mister și suspans la cote maxime, iar deznodământul este unul total neașteptat, caracteristic romanelor Agathei Christie. Nu lipsesc nici câteva elemente horror: fântâni fermecate, asemănări ale oamenilor cu diverse spirite, grădini întunecate, dar și jocuri specifice de Halloween.
Fragment
Joyce, o adolescentă voinică de 13 ani, luă castronul cu mere. Două mere căzură și se rostogoliră până la picioarele doamnei Oliver, unde se opriră brusc, parcă împietrite de bagheta unei vrăjitoare.
– Vă plac merele, nu-i așa? întrebă Joyce. Am citit că vă plac sau poate am auzit la televizor. Dumneavoastră sunteți cea care ne scrie povești cu crime, nu-i așa?
– Da, răspunse doamna Oliver.
– Ar fi trebuit să facem ceva legat de crime. Să ne prefacem că se comite o crimă la petrecerea din seara asta și să îi punem pe oameni să dezlege misterul.
– Nu mulțumesc, spuse doamna Oliver. Nu mai fac asta niciodată.
# „Misterul ulmului” de Tana French
Viața lui Toby, un bărbat carismatic, popular și norocos, se schimbă complet într-o seară nefastă, când este atacat de doi necunoscuți care îl lovesc cu sălbăticie și îl lasă inconștient. Rămas cu traume fizice și psihice, Toby se refugiază la casa veche a familiei sale pentru a avea grijă de bătrânul său unchi, Hugo. Dar ghinionul nu se oprește aici și tânărul găsește un craniu în trunchiul unui ulm din grădină, fapt care duce la declanșarea unei investigații și la descoperirea unor secrete tulburătoare din trecutul său.
„Misterul ulmului” este un horror psihologic care îmbină cu măiestrie intriga deosebită, cu personaje complexe, cu scene dramatice, cu mister și cu o atmosferă tensionată. Povestea explorează și pune în balanță subiecte delicate precum: bullyingul, trauma, discriminarea, individualismul, prejudecățile.
Fragment
Cândva, în miezul uneia dintre nopțile acelea, când străbăteam un covor ieftin dintr-un apartament închiriat, iar tăcerea era înghesuită de murmurul prea multor oameni dormind în toate părțile, m-am întrebat dacă părăsisem primul spital. Ivy House, când mă gândesc la ea, pare improbabilă, un port foșnitor dintr-o carte jerpelită din copilărie, inundată în toate amintirile mele de o ceață aurie, cu o senzație înspăimântător de mistică. Oare locul chiar a existat, în lumea asta monotonă și lacomă a furtunilor pe Twitter și a numărării carbohidraților, lumea lui Big Brother? Și Hugo, rătăcind vag și fragil și binevoitor prin camere, să fi fost real? Am avut vreodată verișori? Dimineața, înghesuit în metrou alături de sute de alți navetiști, în aburi de ploaie, atingându-și telefoanele cu gesturi maniacale, știu că e o tâmpenie, dar noaptea nu mă pot abține să mă întreb, cu o împunsătură de durere, dacă totul din noaptea aceea încoace n-a fost decât o ultimă sclipire de lumină de la o stea muribundă, ultimele efervescențe electrice printre cabluri, după scurtcircuit.
# „Casa din Strada Sirenelor” de Octavian Soviany
Într-o seară de Sfântul Andrei, misteriosul profesor Faustin organizează un dineu extravagant în casa cea veche de pe strada Sirenelor. Alături de cei 12 invitați, începe să depene amintiri aflate la granița dintre natural și supranatural. Urmează o noapte stranie, plină de mister și groază, fiecare personaj având un moment de slăbiciune și ceva de ascuns. Apariția unui al 13-lea personaj, un preot pregătit să țină o slujbă de înmormântare în acea casă, va da totul peste cap.
În „Casa din Strada Sirenelor” credințele populare, poveștile de groază, miturile și fanteziile din folclorul românesc se contopesc într-o atmosferă magică la care devii martor. Autorul folosește supranaturalul și realul într-o combinație care te îndeamnă să vezi dincolo de aparențele perfect logice.
Fragment
Poate că Faustin ne-ar mai fi povestit multe despre părintele Andrei, dar Aglaița a revenit tocmai atunci în camera de oaspeți, trăgându-l de mână după ea, ca pe un copil, pe omul lui Dumnezeu.
– Bine ai venit pentru a doua oară printre noi, părinte Andrei! – cuvântă gazda noastră. Aglaița o să-ți aducă un scaun și o să șezi și sfinția ta la masă cu prietenii mei, să cinstești din bucatele noastre.
– Și mortul, tată? făcu preotul. Nu v-am spus că sunt așteptat la un mort? Și mi se pare că am rătăcit adresa…
– Să stăm mai întâi la masă, părinte, mulțumindu-i lui Dumnezeu că avem un acoperiș deasupra capului, un foc bun în sobă, ceva de pus pe masă și ceva de turnat în pahar. Apoi, după ce s-o mai potoli vifornița de afară, Aglaița o să te conducă unde va fi voia sfinției tale.
– La mort, tată, unde în altă parte? Numai să nu-mi fi uitat acasă epitrahilul.
– Lasă că merge și fără epitrahil! râse Lazăr Savoiu.
Între timp, Aglaița mai aduse un scaun și preotul fu așezat între Pius Branzeica si Colonel. N-aș putea spune că prezența lui îmi făcea o plăcere deosebită. Cred că același sentiment îl încercau și ceilalți, căci limbile amorțiseră din senin și în camera de musafiri a profesorului nu se mai auzi pentru o vreme decât respirația șuierată si bătrânicioasă a părintelui Andrei. Tăcerea a fost spartă de un cor de lătraturi violente care izbucniseră undeva în apropiere.
– Lupii Sfântului Andrei! – spuse zâmbind profesorul Pius.
– Nici poveste, prietene! Sunt doar câinii din Dealul Spiriii veni replica amfitrionului.
– Trebuie să mărturisesc că, așa materialist cum sunt – vorbi mai departe Pius Brânzeica –, nu mi-ar face nicio plăcere, într-o noapte ca asta, să trec prin apropierea unui cimitir.
– Cimitirele! – șuieră disprețuitor Lazăr Savoiu. M-am convins pe pielea mea că toate poveștile astea despre cimitire nu sunt decât niște gogomanii, atunci când nu sunt de-a dreptul niște minciuni sfruntate.
– Cum așa? – întrebă cu vocea ei stinsă Maia Cantuniary.
– Îmi vine să mor de rușine când mă gândesc la istoria asta. Deși îmi place să mă consider un om cu capul pe umeri, am trecut și eu într-un rând printr-o frică îngrozitoare.
– Credeam că domnia ta nu cunoști ce e frica – zise Ieronim Baiulescu.
– Probabil există în fiecare dintre noi o frică atavică de supranatural, pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri: oamenii primitivi conchise profesorul Pius.
# „Omul de castane” de Soren Sveistrup
O serie de crime grotești terorizează Copenhaga, iar poliția nu are nici cea mai mică idee cine se află în spatele acestora. Singurul indiciu este semnătura criminalului: o figurină din castane lăsată la locul fiecărei crime. Ce înseamnă acea figurină? Și de ce poartă amprenta unei victime din alt dosar, ucisă cu un an în urmă?
„Omul de castane” te poartă într-o cursă nebună și înspăimântătoare pe urmele unui criminal cu o minte diabolică. Cursa contra cronometru și atmosfera tensionată sunt aproape palpabile, iar atât intuiția, cât și curajul de a citi mai departe îți sunt puse la încercare.
Fragment
Marius deschide ușa de la intrare. Holul este întunecat, iar el simte un miros de umezeală, de mucegai și de ceva în plus, dar nu poate descifra ce anume.
– Ørum, sunt de la poliție.
Nu primește niciun răspuns, dar aude apa curgând pe undeva prin casă, așa că se duce în bucătărie. Fata e la vârsta adolescenței. Poate 16-17 ani. Corpul ei țeapăn este așezat pe scaun, la masa din bucătărie, iar ce a mai rămas din fața ei răvășită se odihnește în castronul cu fulgi de ovăz. Pe podeaua acoperită cu linoleum, de cealaltă parte a mesei, zace un alt corp lipsit de viață. Și el este adolescent, puțin mai în vârstă, și are pieptul străpuns de o rană adâncă, prin împușcare. Ceafa i se sprijină într-un mod straniu de aragaz. Marius Larsen înlemnește. Desigur, a mai văzut persoane decedate, dar niciodată o priveliște ca aceasta, așa că pentru o secundă paralizează, apoi își scoate pistolul din teaca de la șold.
– Ørum?
Marius merge mai departe, strigând, de data aceasta îndreptând pistolul înainte. Nici acum nu primește vreun răspuns. Marius găsește următoarea victimă zăcând în baie, iar acum trebuie să-și acopere gura ca să nu vomite. Apa curge de la robinetul din cadă, care a fost de mult umplută până la refuz. Se revarsă mai departe pe podeaua de mozaic, spre gaura de scurgere, amestecându-se cu sângele. Femeia dezbrăcată, care trebuie să fie mama, zace pe podea, într-o poziție nefirească. Un braț și un picior sunt desprinse de trunchi. Mai târziu, în raportul de autopsie va scrie că a fost ciopârțită cu un topor, cu care a fost lovită în repetate rânduri. Mai întâi, în timp ce se afla în cadă, pe urmă, când se târa pe podea, în încercarea de a scăpa. Raportul va mai constata și faptul că, la început, a încercat să se apere cu mâinile și cu picioarele, care din această cauză au fost despicate. Figura ei este de nerecunoscut pentru că toporul a fost folosit pentru a-i strivi craniul.
# „Femeia din oglindă” de Rebbeca James
În anul 1947, Alice Miller acceptă postul de guvernantă la Winterbourn Hall pentru a avea grijă de gemenii căpitanului Jonathan Grey. La scurt timp, lucruri din ce în ce mai sinistre încep să se întâmple, conacul pare să prindă viață, copiii se comportă diferit și o prezență malefică o amenință din umbră. În prezent, Rachel primește o scrisoare care îi dezvăluie că Grey a fost bunicul ei și decide să meargă la Winterbourne. Ce va descoperi aici va fi mai înfricoșător decât și-a imaginat.
„Femeia din oglindă” este alegerea potrivită dacă ești în căutarea unei cărți horror care să te țină în suspans de la prima până la ultima pagină. Dincolo de a fi o poveste gotică despre fantome și secrete întunecate, „Femeia din oglindă” vorbește despre căutarea identității și despre felul în care furia și obsesia pot întuneca mintea, până în punctul în care ajungi să te pierzi pe tine.
Fragment
Acum îl desfac și îl citesc din nou. Nu există alte informații, nimic despre oamenii pentru care voi lucra sau cât timp va dura această slujbă. Mă întreb dacă nu cumva asta m-a atras de la bun început. Viața mi-a fost plină de incertitudini: fiecare zi era incertă, fiecare răsărit și fiecare apus pe care ne așteptam să nu le mai vedem, fiecare noapte în timp ce așteptam să cadă bombele și să înceapă focurile de armă, era un timp suplimentar pe care îl aveam la dispoziție din întâmplare. Nesiguranța a fost cea care m-a ținut în viață, știind că momentul pe care îl trăiam atunci nu putea dura o veșnicie și că următorul va veni în curând, un moment al schimbării, al noutății, pământul care se va mișca sub picioarele mele și mă va face să merg mai departe. La „Quakers Oatley”, pământul este lipicios, atât de lipicios încât simt că mă sufoc.
# „Casa bântuită” de Shirley Jackson
Doctorul Montague, pasionat de analiza manifestărilor supranaturale, închiriază Hill House, o casă despre care se spune că este bântuită. Lui i se alătură două femei care au trecut prin episoade paranormale și viitorul moștenitor al domeniului Hill. Dacă ziua casa pare inofensivă, noaptea – prinde viață. Cei patru locuitori încep să asiste la evenimente stranii: zgomote inexplicabile, apariții fantomatice care cutreieră holurile și mesaje ciudate care apar scrise pe pereți.
Un horror psihologic care te va trece prin diferite stări, de la emoție și curiozitate, până la teamă și groază. În „Casa bântuită” suspansul crește treptat, fără prea multe momente de respiro, iar descrierile sunt atât de realiste, încât te simți în mijlocul acelui loc înfricoșător. Ziua, casa păcălește prin sentimentul fals de siguranță, doar pentru a-și duce victimele în pragul nebuniei noaptea.
Fragment
Niciun organism viu nu poate să ducă o existență sănătoasă în condiții de realitate absolută pentru prea mult timp; se spune că până și ciocârliile și cosașii visează. Hill House, antiteza sănătății mintale, se înălța singuratică pe fundalul dealurilor, iar înăuntrul ei sălășluia întunericul; așa dăinuise vreme de mai bine de optzeci de ani și poate că avea să mai dăinuie încă optzeci. Înăuntru, pereții se înălțau drepți, cărămizile se aliniau ordonat, podelele erau ferme și ușile erau închise pe bună dreptate; liniștea se sprijinea cu nădejde de lemnul și piatra casei, și orice umbla pe acolo, umbla în singurătate.
Doctorul John Montague era un savant; își luase doctoratul în antropologie cu sentimentul obscur că acest domeniu îl va apropia cel mai mult de adevărata sa vocație: analiza manifestărilor supranaturale. Făcea uz de titlul lui în mod sistematic, sperând ca diplomele să‑i confere un aer de respectabilitate, dacă nu de autoritate academică, în condițiile în care investigațiile lui nu erau chiar științifice. Îl costase destul de mult, atât financiar, cât și ca orgoliu, de vreme ce nu era un milog, să închirieze Hill House pentru trei luni, dar se aștepta să fie răsplătit cu vârf și îndesat de senzația plăcută pe care avea să i‑o stârnească publicarea lucrării lui de căpătâi, tratând cauzele și efectele anomaliilor paranormale dintr‑o casă despre care se știa că este „bântuită“. Își dedicase viața găsirii unei case care să fie cu adevărat bântuită. Când aflase de Hill House, la început fusese sceptic, apoi plin de speranță, apoi înverșunat; nu era genul de om care să lase să‑i scape comoara odată ce o găsise.
Intențiile doctorului Montague cu privire la Hill House derivau din metodologia curajoșilor vânători de fantome din secolul al XIX‑lea; urma să locuiască efectiv acolo și să observe ce se întâmpla. Inițial, voise să urmeze exemplul acelei lady anonime care se mutase în Ballechin House și, pe toată durata verii, îi găzduia pe toți doritorii, atât cei sceptici, cât și cei convinși, crochetul și căutarea fantomelor fiind atracțiile principale, dar scepticii, pasionații și jucătorii buni de crochet sunt din ce în ce mai rari în ziua de azi; doctorul Montague se vedea forțat să angajeze asistenți. Poate că stilul de viață mai tihnit al epocii victoriene se potrivea mai bine cu investigațiile paranormale, sau poate că documentarea minuțioasă a fenomenelor dispăruse ca metodă de determinare a realității; în orice caz, doctorul Montague nu numai că trebuia să‑și angajeze asistenți, dar mai întâi trebuia să‑i găsească.
# „Grădina cu fluturi” de Dot Hutchison
O grădină a Raiului încărcată de frumusețe, unde chiar și lucrurile diabolice sunt mascate în fastuoase opere de artă. În această grădină sunt aduse tinere femei răpite și tatuate cu diverse specii de fluturi rari. Supraveghetor este Grădinarul, un bărbat aspru, cu tulburări psihice și obsedat cu păstrarea specimenelor sale prețioase.
„Grădina cu fluturi” este o poveste horror atipică, în care monștri sunt oamenii, iar întâmplările cutremurătoare se petrec într-un decor paradisiac. Cartea reușește să te captiveze și să te țină „prizonier” în atmosfera întunecată pe care o creează.
Fragment
Polițiștii îi spun că fata aflată de partea cealaltă a geamului nu a scos niciun cuvânt de când au adus-o acolo. La început, asta nu-l surprinde, după toate traumele pe care le-a îndurat ea, dar când o privește acum prin geam începe să pună la îndoială prima concluzie la care ajunsese. Aproape s-a prelins de pe scaunul tare, metalic, cu bărbia sprijinită de mâna bandajată, în timp ce cu cealaltă trasează simboluri fără sens pe masa de oțel inoxidabil. Ochii îi sunt pe jumătate închiși, cu pielea pleoapelor învinețită, iar părul negru îi este nespălat și lipsit de luciu. Îl are prins la spate într-un fel de coc dezordonat. Cu siguranță arată epuizată. Dar el nu ar zice că e cu adevărat traumatizată. Sorbind în continuare din cafea, agentul special FBI Victor Hanoverian studiază în liniște fata şi îi așteaptă pe membrii echipei să i se alăture. Sau măcar partenerul lui. Cel de-al treilea coleg este la spital, cu celelalte fete, încercând să afle noutăți despre starea lor şi, când va fi posibil, să le ia amprentele şi să le descopere identitățile. Restul polițiștilor sunt la fața locului. Puținul pe care l-a aflat deocamdată de la ei îl face să-și dorească deja să sune și să vorbească cu fiicele lui, să se asigure că sunt bine. Atâta doar că i s-a dus vestea că ar fi o persoană care știe să se poarte cu adolescenții, în special cu cei traumatizați, așa că e indicat să rămână aici şi să încerce să vorbească cu această victimă.
Dar voi cum ați decis să sărbătoriți Halloween-ul în acest an?
