În acea dimineață, mă trezisem cu un soi de emoții curioase, de parcă urma să țin un discurs public în fața a sute de oameni. Adevărul însă este că urma să discut cu un om, cuvintele căruia sunt citite de mii de oameni. Până a ajunge la destinația propusă, a trebuit să schimb două trenuri, iar în timp ce urmăream cu ochii ceea ce se întâmplă după geam, analizam clădirile și casele pe care le zăream la periferia căii ferate. Cu cât mai mult mă îndepărtăm de centrul Parisului, cu atât mai calme și solitare îmi păreau împrejurimile lui. Între timp, mai aruncam câte o privire la oamenii din tren, unii îmi păreau șterși cu radiera, alții, din contra, radiau. Și în tot timpul acesta, în mâini țineam un carnet gri în care îmi notasem toate întrebările și din când în când urmăream câte stații mai aveam.
„Attention à la marche en descendant du train”, se auzea în timp ce coboram ultima din vagon. Ajunsă la destinație, o tot căutam cu ochii, de parcă o cunoaștem dintotdeauna. De fapt, o știam… o știam din momentul în care îi citisem cărțile, dar asta era doar un vârf de munte. În câteva minute, am zărit-o, avea un mers sigur, ușor parizian și haine frumos croite care-i scoteau în evidență naturalețea neretușată, apoi i-am fotografiat cu ochii privirea și ne-am zis una alteia: „Salut!”.
Aveam emoții? Cât un tren de pe linia A! Dar brusc toate s-au evaporat în timp ce am început să discutăm. M-a întrebat dacă mai fusesem în orășelul unde fixasem întâlnirea. I-am răspuns că nu. Apoi, în timp ce treceam pe lângă terase pline ochi cu oameni, ea îmi povestea frânturi din istoria urbei. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o piață care se organiza în fiecare zi de marți în centrul orașului. După care am tot încercat să găsim un locșor unde să ne retragem pentru interviu, totul însă era ocupat, oamenii savurau din à midi-ul lor.
Într-un final, am găsit o cafenea micuță și cochetă unde am petrecut aproape două ore.
Deci, așa am cunoscut-o pe Tatiana Țîbuleac și așa s-a născut interviul ce urmează.
Pentru început, eram curioasă să o cunosc pe Tatiana cea de aproximativ vârsta mea, cea care abia gusta din carieră. Mi-a povestit că toată aventura jurnalistică a început de fapt la „Iuventus”, acolo unde împreună cu câțiva colegi de facultate scria tot felul de materiale jurnalistice și unde mai avea grijă de poșta redacției, fiindcă tot ceea ce însemna „povești despre oameni” o pasiona. În paralel, mai făcea și traduceri pentru niște reviste/ziare rusești, dar și corecturi la alte câteva ziare.
Apoi, primele lucruri adevărate în cariera jurnalistică s-au întâmplat la ziarul „Flux”, unde i-a avut mentori pe Val Butnaru și Constantin Tănase.
„Tu trebuie să scrii”
„Mi-aduc aminte și până în ziua de azi cum mergeam la ședințe, iar acolo erau deja jurnaliști consacrați, însă noi eram o mână de studenți cu ambiții. Pentru mine era o chestiune extraordinară când reușeam să vin cu o idee de știre, iar ea era acceptată. Țin minte când Constantin Tănase a fost primul om care mi-a zis: «Tu trebuie să scrii». A fost omul care m-a încurajat”, își amintește Tatiana, moment din care au început să se perinde multe evenimente și descoperiri profesionale.
„Camera povestește dacă e roșu sau verde, nu tu”
După „Flux” a urmat cariera la ProTV, acolo unde Tatiana mi-a povestit că a avut noroc să-l aibă ca mentor pe Vasile Botnaru, cel care deja a adus-o la alt nivel.
„Televiziunea era pentru mine o capcană, acolo conta camera, nu tu. Televiziunea pe de-o parte îți dădea nume, dar pe de altă parte îți lua acea bucurie de a crea imagini din cuvinte. Și Vasile Botnaru deseori îmi spunea: «Țîbuleac, tu aici nu contezi, tu aici ești ca să pui faptele cap la cap. Camera povestește dacă e roșu sau verde, nu tu»”, spune zâmbind Tatiana.
Și chiar dacă televiziunea părea o fiară greu de stăpânit, Tatiana Țîbuleac a reușit să o „îmblânzească” prin reportajele și istoriile pe care le crea, unele dintre ele depășind hotarele țării.
„Îmi amintesc cu drag de multe povești și de eroii acestora, însă reportajul care, vreau să cred, m-a consacrat în domeniul social este cel pe care l-am făcut în cartierul pentru nevăzători din Chișinău. Mai cu seamă, pe vremuri, la Telecentru erau străzi unde locuiau persoane nevăzătoare. Eu am făcut un reportaj mare, de aproximativ 12 minute, despre asta și a fost unul bun. Însă ceea ce m-a bucurat cel mai mult e că filiera noastră de la ProTV București a preluat integral acel reportaj care a apărut în două reprize. Cred că atunci am înțeles că îmi place să fac asta cel mai mult”, povestește Tatiana.
„Scrisul meu își trage rădăcinile de acolo”
Jurnalismul a fost o meserie care i s-a potrivit ca mănușa Tatianei. O meserie în care plutea și se regăsea. O meserie în care cuvintele ei s-au alimentat cu putere.
„M-am simțit pe deplin jurnalistă și nu m-am gândit niciodată că voi fi scriitoare și că voi trăi din scris. Jurnalismul a fost o profesie care mi s-a potrivit enorm, a fost o etapă din viață din care am învățat și în care m-am format, iar scrisul meu își trage rădăcinile de acolo”, remarcă protagonista.
„Sunt mai multe momente reale descrise în cărți”
De aici a apărut curiozitatea mea de a afla dacă personajele întâlnite pe teren deveniseră la un moment dat eroi în cărțile Tatianei.
„În cartea «Vara în care mama a avut ochii verzi» este o scenă despre care de foarte multe ori am fost întrebată dacă este adevărată sau nu. Vorba este despre momentul în care fiul vrea să se ducă să o îmbrățișeze pe mama sa, iar ea îl împinge cu piciorul. Și mulți mi-au zis că nu este posibil ca o mamă să facă așa ceva. Adevărul însă este că îmi amintesc cum odată, la 1 septembrie, am fost la un orfelinat, unde am făcut un reportaj cu copiii care au mers la școala internat și țin minte că l-am întrebat pe un băiețel: «Îți amintești de mama? Ai vrea să mergi acasă?», la care el mi-a răspuns: «Nu, mama mă împinge cu piciorul!»”, spune Tatiana.
Un puzzle format din experiențe reale
Vorbind despre scris, Tatiana mi-a mărturisit că toate experiențele din cărți sunt ale ei. Indiferent că le-a trăit ea la propriu sau că le-a trăit prin ochii eroilor săi.
„Sunt lucruri care m-au durut la eroii mei, la prietenii mei, la oamenii mei dragi. Un scriitor nu face neapărat diferența dintre ceea ce i s-a întâmplat lui sau altcuiva. Pur și simplu la un moment dat te pui în pielea omului despre care scrii”, explică Tatiana Țîbuleac.
„Este o carte plină de frici”
Atunci când pui pe tava literelor mintea, gândurile, sentimentele, fricile, nu prea ai cum să te furișezi de tine. Tocmai de asta am întrebat-o pe Tatiana dacă temerile personajelor sale sunt și temerile ei și dacă e asta o formă de eliberare.
„«În vara în care mama a avut ochii verzi» sunt foarte multe frici. «Vara» a apărut după o vară pe care am petrecut-o cu părinții mei. Cu mama am fost întotdeauna prietene, cu tata nu mereu a fost așa, deși spre sfârșite ne-am împăcat și am reconstruit relația dintre noi. Dar este o carte plină de frici, de resentimente, dar și de temerile mele de a nu fi o mamă suficient de bună. Este în același timp și mesajul meu către tatăl meu, că oricum lucrurile pot fi reparate la un moment dat, chiar dacă îți pare că e prea târziu. De aceea, mă bucur că tata a reușit să o citească și mă bucur că i-a plăcut”, povestește scriitoarea.
A scrie nu este neapărat o chestiune ușoară, iar drumul pe care-l parcurgi scriind nu este mereu neted. Tatiana însă a fost întotdeauna conștientă de faptul că vor fi oameni care o vor susține și cei care nu o vor face. Cei care îi vor iubi scrierile și cei care o vor face mai puțin sau chiar deloc.
„Este o chestiune pe care ți-o asumi. Niciodată nu poți să placi tuturor”
„Când ești jurnalist, să scrii bine înseamnă un lucru, însă odată ce treci pragul și începi să scrii cărți, întotdeauna vor exista oameni care fie vor urî ceea ce scrii, fie vor admira. Deci este o chestiune pe care ți-o asumi. Niciodată nu poți să placi tuturor.
Contează cine îți este alături atunci când începi să scrii. Chiar vreau să o menționez pe Maria Șleahtițchi, care este o scriitoare și un critic literar pe care o admir foarte mult, anume pentru capacitatea ei de a fi sinceră, dură și adevărată pentru oamenii care o roagă să le spună o părere. Când am lansat «Fabule moderne», doamna Șleahtițchi mi-a fost alături și mi-a spus: «Tu ești scriitoare și trebuie să-ți asumi rolul ăsta!». Cred că a contat foarte mult că a spus asta”, mărturisește Tatiana.
„În momentul în care pleci dintr-o țară, începi să-ți recreezi «acasă» în locul unde mergi”
Discuția noastră s-a învârtit mult în jurul scrisului. Eram curioasă să aflu cum s-a întâmplat că s-a afirmat ca scriitoare fiind deja plecată din Moldova, iar locul ei de putere fiind un pământ total străin.
„Aici știu când busuiocul meu trebuie să înflorească”
„În momentul în care pleci dintr-o țară, începi să-ți recreezi «acasă» în locul unde mergi. De exemplu, pentru mine Parisul are părți din Chișinău. Eu știu că asta sună bizar, dar atunci când înfloresc castanii, eu îmi amintesc de Tolbuhina din Chișinău, acolo unde erau castani lângă casa mea. Castanul este în cărțile mele, în picturile mele, în toate poveștile mele.
Apoi, de câte ori merg prin centrul Parisului și văd La grande roue, îmi amintesc de Roata Dracului de la Valea Trandafirilor. Deci, într-un fel știind că nu pot fi neapărat acasă de atâtea ori de câte vreau, sunt niște locuri pe care le-am adus cu mine.
Havuzurile… Întotdeauna când găsesc o piațetă mică, îmi amintesc de havuzurile de la Botanica. Chișinăul este un oraș la care mă gândesc foarte des. Nu știu cât de mult a rămas din Chișinăul din capul meu, dar visez și acum cartierul Botanica unde am crescut. A fost un loc care m-am marcat. Am fost foarte fericită acolo.
Acum acasă mă simt aici, la Paris. Aici sunt copiii, aici sunt grijile, aici mi-am găsit un rost. Aici sunt mamă, aici mi-am scris cărțile. Aici știu când busuiocul meu trebuie să înflorească”, mărturisește Tatiana.
„Sunt niște lucruri adevărate care nu se vor schimba în timp”
Din ce mi-a povestit Tatiana, am înțeles că Parisul ei este cel al singurătății, cel al descoperirii de sine. Starea de solitudine se simte altfel la Paris. E la fel de adevărată, dar poate ușor mai blândă.
„Îmi place să fac lucruri care mă ajută să mă detașez… Cred că cele mai tămăduitoare în cazul meu sunt lucrul în grădină și ritualul de coacere a pâinii, un lucru pe care l-am învățat în izolare. Această nouă îndeletnicire m-a conectat și cu bunica mea, cu mama mea și cu fiica mea. Am copt pâine în fiecare zi. Sunt niște lucruri adevărate care nu se vor schimba în timp. Procesul acesta de a săpa solul, de a strânge un lucru viu în mână, de a tăia un trandafir din propria grădină, asta te face să privești problemele cu alți ochi.”
„Eu nu știu dacă sunt talentată”
Tatiana crede în muncă și în rodul acesteia. Niciodată nu s-a gândit că are talent. Mai mult decât atât, ea spune că despre talent trebuie să-ți zică altcineva și că acesta nu înseamnă nimic fără muncă.
„Eu nu știu dacă sunt talentată. Am scris «Vara în care mama a avut ochii verzi» și «Grădina de sticlă» atât de repede, încât n-am stat să mă gândesc la asta. Faptul că succesul a venit l-am luat ca atare, iar asta m-a făcut să rămân cu picioarele pe pământ. Nu tot ceea ce faci poate fi bazat pe talent și succes, iar dacă vrei să rămâi scriitor, trebuie să depui mult efort. Pentru că efectiv trebuie să te așezi și să scrii o carte. Eu n-am scris nimic de mult timp, dar asta nu înseamnă că eu aștept inspirația, pur și simplu nu am disciplina sau gândurile necesare. Iar ca să te disciplinezi este tot o muncă.”
„Cele mai bune lucruri apar când nu le forțezi”
Practic în fiecare autobiografie a unui scriitor, regizor, actor întâlnești motivul presiunii, al crizei după o premieră de succes. Același lucru i s-a întâmplat parțial și Tatianei, doar că succesul în cazul ei nu a contat prea mult. Și nu e vorba de o falsă modestie, ci probabil de maturitate.
„«Vara în care mama a avut ochii verzi» a fost o carte care pur și simplu s-a întâmplat, nu m-am gândit niciodată că va fi tradusă, nu m-am gândit nici măcar că va fi publicată. A început ca o povestire, a continuat ca o nuvelă, apoi a crescut numărul paginilor și, într-un final, am terminat ce aveam de scris, dar nu eram sigură că va fi de succes. Dacă Gheorghe Erizanu nu o publica, nu era nimic.
Cu «Grădina de sticlă» a fost evident altceva, a venit repede după «Vara», dar era deja în capul meu era o presiune, fiindcă odată ce prima carte a fost bună, a doua trebuia să fie la fel de bună sau nu mai rea.
Eu nu am avut timp să mă gândesc la succes, așa cum o fac mulți scriitori care merg mult timp spre asta. Succesul pur și simplu a venit, dar eu sunt conștientă că el poate să treacă exact așa cum a venit. Acum, călătoresc mult și mă întâlnesc cu foarte mulți scriitori și îmi dau seama că scrisul este o chestiune efemeră. Cred că totuși cele mai bune lucruri apar când nu le forțezi”, spune Tatiana Țîbuleac.
„Traducerile înseamnă o viață nouă pentru o carte”
Cărțile Tatianei au fost traduse în 15 limbi internaționale. Pentru ea aceste traduceri înseamnă încă o viață a cărții, o viață cu specificul ei, poate mai dulce, poate mai alintată de soare sau, dimpotrivă, călită de rece și ploi. În cazul ei e o bucurie de parcă ar mai fi scris încă o carte.
„Traducerile înseamnă o viață nouă pentru o carte. De asemenea, o traducere bună înseamnă o adaptare pentru o altă cultură, fiindcă un traducator bun nu doar traduce cuvinte, el traduce sensuri. Unii dintre traducătorii cărților mele mi-au devenit prieteni și le sunt enorm de recunoscătoare”, spune scriitoarea.
„Trăim cu acest război din prima zi”
Evident că n-am putut omite subiectul războiului care ne-a zdruncinat și schimbat viața peste noapte. N-am vrut să întreb cum se simte Tatiana din cauza războiului sau cum a marcat-o. Mi-am dorit să aflu dacă a găsit o explicație umană pentru ceea ce se întâmplă și cum percepe ea așteptările mulțimii de la oamenii de cultură.
„Sunt două feluri de a te apropia de ceea ce se întâmplă acum în Ucraina: sau accepți că este un război și că nu are nicio scuză sau începi să analizezi. Sunt două tipuri de oameni și este foarte simplu să te grupezi cu oamenii cu care împarți aceeași părere. În cazul meu nu este loc de dubii, noi trăim cu acest război din prima zi din cauza familiei, a prietenilor care sunt acolo. Și cred că toată lumea care a avut ceva de spus despre războiul asta deja a făcut-o.”
„Arta trebuie să trezească emoții pe care un tomberon nu le poate trezi”
„Ce ține de rolul artei… Cred că ea trebuie să trezească emoții pe care un tomberon nu le poate trezi. Arta e cea care mă face să mă simt vie, dar eu nu cred în artă cu placat.
Cred că un tablou care m-a făcut să simt durerea din Ucraina contează mai mult decât un pictor care a ieșit să zică «Eu nu cred în război!». Arta este cea mai mare concentrație de emoții. Ea trebuie să miște, să te înfurie, să te facă responsabil(ă), dar nu prin cuvinte, ci prin emoție. Toți avem o zonă paralizată și una vie. Păi uite, zona aceea paralizată trebuie să fie trezită la viață. Și exact asta face arta”, susține Tatiana Țîbuleac.
„Simt asta de parcă în mine s-a prăbușit o casă”
În „Grădina de sticlă”, Tatiana povestea cu tandrețe despre relația ei specială cu unele cuvinte din limba rusă. Însă odată cu începerea războiului, duioșenia s-a acoperit cu un strat de smoală vâscoasă și țipător de mirositoare… Cel puțin așa am simțit eu. Pur și simplu acum lucrurile l-a care a ținut nu mai erau la fel.
„Simt de parcă în mine s-a prăbușit o casă, de parcă niște lucruri la care am ținut, niște lucruri pe care le-am iubit acum sunt schimbate, sunt murdărite. Nu poți să te apropii cu același sentiment de acele filme, cărți, de muzica care a făcut parte din tine, după tot ce s-a întâmplat și încă se întâmplă. Nu poți. Mi-e greu să spun asta și mă doare, dar asta e, se produce o resetare firească a valorilor.”
Dacă în drum spre Tatiana îmi urmăream mâinile și carnetul gri pe care-l țineam, la întoarcere m-am prins că-mi privesc picioarele într-o oglindă din subterana ce ducea spre metrou.
Îmi priveam picioarele și mă gândeam la pașii pe care-i putem face pentru a ne încadra în proiecțiile visurilor noastre. La pașii care ne pot duce din punctul A în punctul B și invers.
„Attention c’est train est en direction de…”, se auzise o voce care de această dată mă făcuse să urc în tren. Mă întorceam spre Paris și orașul deja avea o altă conotație decât cea de până atunci.
Parisul meu era despre A și B. Era despre primul meu interviu acolo. Era despre Tatiana Țîbuleac, care a împărtășit cu mine din Parisul ei. Și, într-un final, Parisul meu era despre mine, cea pentru care comunicarea cu oamenii semnifică promenade în jurul inimii.
