La început de vară, s-a întâmplat să ajung în orașul studenției mele și a mulți altor tineri, după circa doi ani de absență. În acest articol, vă voi arăta cum am reușit să surprind unele cadre care mi-au atras atenția în timp îmi vedeam de treburi cu rucsacul în spate, cum i se cuvine unui turist ocazional.
Povestea mea cu Clujul a început în anul 2018, când, odată ce mi-am finalizat studiile liceale, am fost acceptată la Universitatea Babeș-Bolyai pentru a studia jurnalismul.
Printre primele mele impresii despre oraș era faptul că totul mi s-a părut diferit de ceea ce știam până atunci. Oamenii par că nu se grăbesc nicăieri, ritmul orașului este leeent, iar arhitectura orașului te face să te simți eroul/eroina principal(ă) a(l) unui film în alb-negru. În linii generale, Clujul mi se asociază cu un motan care se alintă la soare, care nu-i nevoit să-și vâneze hrana.
Odată ce m-am stabilit acolo și am început studiile, a început și o perioadă din viața mea pe care aș prefera să nu o mai repet, dar care, totodată, îmi trezește sentimente calde și amintiri care îmi provoacă un zâmbet automat, practic inconștient. Astea pentru că știm noi cât de mult ne place să romantizăm trecutul.
Așadar, existența mea la Cluj s-a întrerupt odată cu începutul pandemiei, când eram convinsă că revin la Chișinău pentru trei zile (atâta timp ni s-a spus că va fi închisă universitatea, ha-ha). De atunci, au trecut aproape doi ani, timp în care revenisem la Cluj doar pentru a-mi lua zestrea lăsată la începuturile COVID-ului.
Și iată că, după atâta timp, lucrurile s-au aranjat astfel încât a trebuit să mă întorc în orașul studenției mele în acest început de vară, pentru câteva zile. De aceea, am decis să vă arăt cum l-am regăsit și cum l-am văzut eu, din mers, în grabă, fără a merge în obiective turistice fotogenice și fără intenția de a scoate ceva bun din aceste cadre.
Primul lucru cu care m-am confruntat în prima zi a fost faptul că voiam să mănânc ceva, iar locurile de unde știam că găsesc ce-mi trebuie nu mai erau! Asta m-a făcut să mă simt ca atunci când întâlnești o prietenă din copilărie și afli că a sa culoare preferată nu mai este oranj, așa cum știai. Asta creează impresia că nu o mai cunoști deloc.
Totuși, ceea ce m-a bucurat foarte mult a fost faptul că au apărut multe, multe alte locații unde ai vrea să-ți savurezi cafeaua. Cel mai mult însă m-a bucurat faptul că erau pet friendly.
Primul lucru pe care l-am simțit însă a fost senzația că parcă am o viață aparte acolo, în care sunt altcineva, care se pune pe pauză atunci când plec la Chișinău și care se reia atunci când revin, fără să existe sentimentul că ceva s-a schimbat, că a trecut timp.
Aceasta era una dintre zonele pe care le vedeam în fiecare zi atunci când locuiam la Cluj. E acea zonă pe care n-ai cum să n-o știi dacă ai vizitat vreodată acest oraș. Așadar, chiar dacă de această dată nu mai trebuia să ajung la căminele studențești și aș fi putut să evit zona, am vrut foarte mult să o revăd, în primul rând pentru că aici, în sezonul cald, întotdeauna există „librăria stradală” cu tot felul de cărți la mâna a doua (sau a 10-a, în funcție de vechime).
De data aceasta nu am stat la cămin, ci m-am oprit într-o locuință din centrul orașului, într-o mică zonă aflată în spatele uneia dintre aceste clădiri impresionante arhitectural. Acolo am văzut viața din Cluj dintr-o altă perspectivă. Cu „frizerii” în loc de „saloane” și oameni care-și caută de grijilor lor zilnice, în căscioarele lor mai puțin luxoase decât cele de peste perete. Totuși, acest dark side al Clujului are o atmosferă aparte, care mie mi-a plăcut foarte mult, mai ales pe timp de ploaie.
Aici s-a epuizat arhiva mea de fotografii. Una peste alta, a fost frumos. Clujul m-a petrecut cu o buburuză care mi-a aterizat pe ochelari.
