Pe 22 martie 2022, Centrul de plasament pentru refugiați de la Manejul de Atletică Ușoară din Chișinău a fost închis. De la deschiderea sa, la 1 martie 2022, centrul de la manej a găzduit peste 10 000 de refugiați din Ucraina. Cei 80 de refugiați rămași la manej au fost transferați spre alte centre de plasament temporare din municipiul Chișinău. Cu câteva săptămâni în urmă, am mers la manej de câteva ori. Voiam să vorbesc cu refugiații de etnie romă, mesajele cărora nu le-am văzut pe rețele, cărora nu am văzut cineva să le caute cazare și care nu apăreau în fotografiile persoanelor care au primit la ei în casă familii din Ucraina. Dar cel mai mult, voiam să văd în ce măsură sunt „mai altfel” în comparație cu etnicii ucraineni.
Cu toții avem o anumită imagine despre refugiați. De cele mai multe ori sunt colaje din filme, reportaje și poate câteva cărți. Refugiații, în mintea mea, erau niște cadre din reportaje. Oameni care merg pe jos. Mult. Abia acum realizez că mereu gândeam că merg pe jos pentru că nu au transport. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că așa ar putea fi mai repede sau mai sigur. Iar mai departe imagini cu îmbulzeală, lacrimi, voluntari, plânsete, o sumedenie de jurnaliști. Imaginile din reportaje coincid exact cu cele din cap, poate doar cu o singură abatere – nu pot să-mi explic de ce nu erau și imagini cu oameni ducând transportatoare cu pisici, căței. Aceste mici cutiuțe făceau diferența dintre imaginea din cap și cea de la Palanca.
Refugiații din Ucraina sunt aproape la fel cum mi-i imaginam. Sunt, mai întâi de toate, oameni care seamănă mult cu noi. Cu studii, cu un venit mediu sau înalt, care privesc interviurile lui Iuri Dud, care călătoresc, care urmăresc influenceri sau devin influenceri. Tineri pe care îi vedeam în metroul din Kiev, femei care hrăneau pisicile Odesei. Oameni pe care-i întrebi unde se găsește un anumit local sau dacă marea-i caldă, la care te cazezi într-un city-break. Și mai puțin sau deloc oameni „care sunt prea insistenți, prea gălăgioși, prea obraznici… care provoacă deranj”, despre care niciun jurnalist străin n-o să zică people like us.
Prima oară când am mers la manejul unde au fost cazați refugiații, am stat vreo 15 minute. Nu am putut rezista mai mult. Prea mult, prea tare, prea aproape, prea colorat. Și probabil primul gând a fost de unde atât de mulți refugiați de etnie romă. Tolerabil gând, dar a urmat și altul. Oare toți acești romi îs refugiați? Dacă unii dintre ei caută să profite de situație… ajutoare umanitare, transport în Europa… Gândul care înghimpă. Eu doar îs altfel, eu doar îs așa de tolerantă, deschisă, empatică. Și în semn de datoriе pentru închipuirea mea despre mine am mai mers odată la manej, apoi încă o dată.
M-am așezat pe unul dintre scaunele din sală și urmăream cum soarele caută unde să-și odihnească razele. Dintâi a ales câteva paturi goale, poate și el era prea copleșit de mulțime, apoi s-a îndreptat spre câteva fete. Una în negru, iar restul colorate. De sus, părea o pictură de Rembrandt. Câteva fete scăldate de soare, fără să-și dea seama că în cercul lor s-a strâns toată lumina. Și pentru că soarele cu siguranță e mai deștept și mai just decât mine, le-am ales și eu.
Madona, Aliona, Janna, Anghelina, Lialina, Bojena și Tamerlan
În total sunt 20. Sunt din Odesa. Cineva a ajuns mai devreme, cineva mai târziu, aici s-au reunit. Madona e cea mai colorată. Poartă o fustă lungă de o nuanță de coral, cu fire aurii care desenează un soi de pene de păun și un voal roz deasupra părului prins în coc. Anghelina e cea care se evidențiază cel mai mult, poate de asta și am crezut că nu-i cu restul fetelor și s-au împrietenit aici, la manej. Îmbrăcată în pantaloni și hanorac negru, desenează într-un album. Apoi am aflat că, de fapt, e și ea de etnie romă, dar se poate îmbrăca ca o adolescentă mai melancolică „pentru că e încă domnișoară”.
Vorbește mai mult Janna. De altfel, ea e cea mai mare dintre fete. Are trăsături delicate, un chip blând, vorbește foarte calm, fluent, deși zice că vorbește rău și tot își cere scuze. Pe cap poartă o eșarfă de un albastru rece. La fel ca celelalte fete, a învățat doar trei ani la școală. În viața de până la război avea grijă acasă de copii, uneori cosea haine și le vindea altor romi. Seara ieșea cu fetele la pizza sau la sushi. Are doi copii. Fetița are viciu cardiac și a avut deja o intervenție chirurgicală, iar băiatul, care fiind întrebat de ce e aici zice „mî spaslisi”, are un retard mental ușor, cu suspiciuni de tulburare din spectrul autismului. Îmi povestește cum au început să frecventeze un centru bun de reabilitare, că făcea mari progrese, iar acum se teme că totul a fost în zadar. Deși majoritatea bărbaților romi reușesc să treacă hotarul, deoarece au mulți copii, cei mai în vârstă rămân. Tatăl Jannei s-a înscris în defensiva terestră. Soțul a rămas la Odesa să păzească casă. O întreb ce vor face mai departe și ea, boțind poala fustei, repetă „nu știu”, apoi zâmbește timid.
„La noi bărbatul hotărăște totul. Bărbatul meu a rămas acolo. Eu nu știu ce vom face.”
Cel mai mult vrea să se întoarcă la viața de până la război. Janna scoate telefonul și îmi arată pozele. Cu fiecare imagine ea încearcă să-mi demonstreze cât de bine trăiau la Odesa, îmi arată apartamentul, dormitorul, fotografii de la petreceri, toate pentru că eu i-am zis că cineva ar putea crede că romii profită. Apoi o roagă pe Madona să-i dea bagajul. Îl deschide în fața mea și începe a enumera tot ce a reușit să ia – lenjerie, o fustă, un pulover și câteva haine pentru copii.
„Chiar crezi că cineva ar schimba așa viață pentru a sta aici?”
Aceasta e prima ei noapte la manej. Speră să doarmă liniștită, deși încă tresare când vreun copil în joacă sparge un balon.
„O să-mi cuprind copiii și o să încerc să adorm.”
– Cum ai aflat că e război?
– M-am trezit de la un zgomot puternic. Credeam că e furtună. Soțul mi-a zis că ne bombardează. Am întrebat cine… Eu chiar nu știam…
Zolușka și Bereoza
Sunt din Odesa. Copilul lui Berioza plânge, așa că merge cu el în hol, iar eu rămân cu Zolușka – o fată de vreo 13-14 ani. Familia ei a decis să plece când a văzut că pleacă toți. Nu s-au gândit mult la destinație, știau doar din auzite că în Moldova refugiații sunt primiți bine. Au venit cu toată familia, cu excepția a doi bărbați care nu au fost lăsați să treacă hotarul. Soțul ei de trei zile încearcă să le găsească cazare aici. Deocamdată, fără rezultat. Ultima zi înainte de război a fost una obișnuită pentru viața de dinainte – a mers la piața unde lucrează.
„Niște oameni de la o organizație de aici ne-au zis să mergem să lucrăm într-o grădiniță. Dar copiii noștri cui să-i lăsăm? Noi nu știm să calculăm, să citim…”
Samira, Avram, Cristian, Imam și Catrin
Când am zărit-o pe Samira, am crezut că e de etnie slavă, era îmbrăcată într-un costum sportiv. Apoi am înțeles că e dintr-o familie de romi oarecum asimilați. Trăiesc într-un cartier cu etnici ucraineni. A venit cu părinții, doi unchi au rămas la Odesa, s-au înscris în defensiva terestră. Deși nu și-au luat multe lucruri, mi-a zis că are nevoie doar de scutece și de mâncare. A fost la o organizație unde i-au zis că poate primi ajutor, dar nu i-au dat nimic. Iau zis să se înscrie într-o listă, să sune… „Ei au strigat la noi, noi am strigat la ei, mai pe scurt, nu ne-am înțeles.” Aceasta a fost o experiență negativă în Moldova, în rest a fost primită bine: „La manej, toți se comportă cumsecade, nimeni s-a uitat urât la noi”. Nu-și amintește cum a fost ultima zi de dinainte de război: „Totul s-a șters, nu mai fac diferență între zile. Țin minte doar subsolul în care dormeam, avioanele deasupra casei noastre…”.
Are o fetiță. Vrea neapărat ca ea să aibă studii, să se mărite mai târziu.
– Din iubire?
– Da. Neapărat! La noi în familie toți se căsătoresc neapărat din iubire!
Olea, Albert, Iasmin și Ferae
Olea s-a născut la Odesa, acolo a trăit toată viața: „E cel mai minunat oraș din lume”. E la manej împreună cu soțul și copiii. Noaptea trecută au petrecut-o în drum spre Moldova. Au mers pe jos până la hotar, apoi au găsit o mașină care să-i ducă până la un centru de adăpost. „Dintâi am nimerit într-un centru unde era foarte frig, așa că am rugat să fim duși în altă parte… așa am ajuns la manej”. Olea e însărcinată.
În toți acești ani, nu a văzut niciodată ca cineva să se comporte urât cu vorbitorii de limba rusă. Soțul lucra ca expeditor, ea – la brutărie deja de mai mulți ani.
În ultima zi înainte de război au mers la restaurant, iar la patru dimineața s-au trezit de la un zgomot puternic. Au înțeles deodată că e război. Urmează să plece în Germania unde au rude, speră să-și găsească de lucru acolo. Și totuși, cel mai mult Olea vrea înapoi. Acasă.
„Mai departe, vrem să plecăm în Germania, avem rude acolo, poate găsim și de lucru. Dar cel mai bine ar fi dacă ne-am întoarce acasă cât mai curând. Casa noastră încă se ține.”
Nova, Bahtiar, Muhamed, Rima, Zlata și Meridian
Nova a venit cu sora, mama și cei patru fini. Abia ajunseseră la manej, au tot amânat plecarea sperând că situația se va îmbunătăți. Tatăl a rămas în Ucraina, s-a alăturat defensivei terestre, verișorii au rămas să aibă grijă de bătrâni. În Odesa avea un job de chelneriță, iar în timpul liber stătea cu finii ei, îi ajuta să-și facă tema pentru acasă. Vrea neapărat ca toți patru să termine școala, de aceea făceau lecții chiar și când se auzeau sirene și trebuiau să fugă în subsol. Acum încearcă să se împace cu gândul că nu se va mai întoarce în casa unde a crescut, unde au trăit bunicii ei. Niciodată nu a simțit nevoia să fie salvată și nu poate să înțeleagă de ce o țară atât de mare ca Rusia mai vrea alte teritorii.
„Ultima zi bună a fost înainte de 2014.”
Mașa, Aiseli și Esmira
De Mașa pot spune că nu m-am apropiat eu, ci mai degrabă m-a chemat ea. Am observat că mă privește și-mi zâmbește. Pentru că e blondă, am presupus că e de etnie slavă. De fapt, Mașa e azeră, dar locuiește de mulți ani la Kiev. A venit cu fetele sale, de șapte zile stau la manej. Soțul ei a rămas în Ucraina, s-a alăturat defensivei terestre. A luat cu ea doar valiza cu care se adăposteau în subsol în timpul atacurilor aeriene. În continuare, speră să ajungă la rudele ei în Azerbaidjan. La un război atât de mare nu se aștepta și, cu siguranță, nu-l aștepta, însă recunoaște că se pregăteau de un eventual atac deja de câteva zile. La grădinița unde lucra ca educatoare au făcut curat în subsoluri, le-au amenajat cum au putut ca să fie un adăpost cât de cât confortabil. O întreb dacă nu o deranjează că a fost cazată la manej, cum se înțelege cu romii. Cu același zâmbet blând îmi spune că este mulțumită de condiții, le este foarte recunoscătoare tuturor voluntarilor și nu vede o problemă în a fi cazată cu romii: „Romii au fugit ca și noi de război. Tuturor ne era bine acolo.”
Fetele se bucură că au conexiune la internet, altfel nu își imaginează ce ar face toate aceste zile. La fel ca ceilalți refugiați, îmi povestește cât de bine trăiau în Ucraina, cum niciodată nu s-a simțit discriminată, dimpotrivă, unii vânzătorii când înțelegeau că se exprimă mai greu în ucraineană treceau la limba rusă.
„Nu cred că îi voi putea ierta vreodată pe ruși. Deja nu mai fac diferența dintre oamenii simpli și conducerea de la Kremlin. E prea mult. Toți sunt vinovați. Nu le vreau nimic rău, dar sunt vinovați.”
Am vorbit și cu refugiații de origine slavă de la manej. Majoritatea erau speriați și dezamăgiți că au fost cazați împreună cu romii. Unii spuneau că decât să trăiască în așa condiții, mai bine se întorc înapoi. Și pe undeva îi înțelegeam. Mă gândeam cum s-ar simți familia, rudele mele dacă ar fi în situația lor – ar vrea să se întoarcă acasă indiferent de riscuri. Probabil toleranța, solidaritatea are nevoie de liniște pentru a-și face loc. Probabil frica hrănește prejudecățile. Când o comunitate trăiește în frică, indivizii ei se izolează.
Toți romii cu care am reușit să discut la manej mi-au zis că sunt recunoscători moldovenilor pentru modul în care au fost întâmpinați. Niciunul nu a zis că s-a simțit cumva discriminat, că a observat o atitudine diferită față de etnicii ucraineni. Dimpotrivă, îmi povesteau cum au primit ajutor chiar la vamă, cum voluntarii i-au întâmpinat și i-au ajutat să ducă valizele, cum un grup de animatori s-a jucat cu copii lor, cum au primit îndată mâncare și produse de igienă. Dar cel mai mult se bucură că sunt împreună, că familiile nu au fost despărțite. Doar că aceștia sunt romii cu care am vorbit eu, e experiența mea și evident nu pot să generalizez. Cu siguranță, au fost și romi care și-au exprimat nemulțumirea față de condițiile de la manej sau au avut un comportament nepotrivit circumstanțelor. Același lucru îl pot spune și despre voluntari. Cei cu care am discutat eu nu făceau diferența dintre romi și slavi, iar nemulțumirilor personale neapărat le găseau o explicație.
„Așa e primit la ei în comunitate. Ca și toți refugiații, sunt într-o situație de stres. Unii erau mai insistenți să ia lucruri de la depozit, dar posibil se crea așa impresie pentru că-s mai mulți. Era o persoană care mă întreba câți bani va primi în Germania având în mână un iPhone 12 Pro Max. Fiecare voia să meargă în UE gratuit. Dar nu cred că îi poți judeca pentru asta în condițiile în care nu ai nicio siguranță financiară. Ce ține de plasarea romilor la manej, din câte am înțeles eu, asociațiile romilor din Moldova au solicitat ca toți romii să fie plasați împreună pentru a putea gestiona mai ușor transportarea acestora spre alte țări. Deși nu înțeleg de ce la Moldexpo nu cazau femeile cu copiii, dar le trimiteau nouă. Unii ucraineni erau șocați să vadă atât de mulți romi și rugau să fie mutați în altă parte. Eu încercam să nu-i judec și să-i ajut cu ce pot. Ce ține de ordine, eu cred că dacă ai plasa acolo 800 de moldoveni, cam tot așa ar fi. Sunt oameni mai ordonați și oameni mai puțin ordonați”, mi-a povestit Sergiu Bejenaru, unul dintre voluntarii de la manej.
Este absurd să credem că nu sunt și voluntari care îi tratează altfel pe romi, ignoră necesitățile lor, poate chiar îi bruschează. La urma urmei, să nu uităm că suntem țara în care cel mai de impact fake news a.k.a. sperietoare e „Moldova va primi 30 000 de refugiați sirieni”. Sirieni, oameni care nu seamănă cu noi.
În opinia Elenei Sârbu, reprezentantă a Coaliției „Vocea Romilor”, refugiații romi nu sunt tratați în mod egal cu cei de etnie slavă. Plasarea tuturor romilor în același centru este un exemplu de segregare și atitudine discriminatori. Am păstrat declarația Elenei Sârbu întocmai, expresiile și termenii folosiți îi aparțin.
„Ceea ce am văzut eu pe parcursul a trei săptămâni este foarte multă discriminare și atitudine discriminatorie în privința romilor. Problema cu actele este una mare și nu se știe cât va dura. Acestor persoane nu le-au fost create condiții într-un centru de plasament temporar ca ele, între timp, să-și facă actele.
Acum au fost mutați la FRIȘPA. De ce nu a fost pregătit un spațiu pentru acești oameni? De ce au fost încărcați și duși în blocul FRIȘPA, fără paturi, au dormit pe saltele. Duș nu este, doar o cabină improvizată care funcționează cu boiler. Au făcut duș două persoane și cât trebuie să aștepți ca apa să se încălzească?! Ce se dorește? Să facem un carnețel, să ne înscriem și o dată-n săptămână să facă baie?! Vrem să întipărim acele stereotipuri că țiganii îs murdari și nu se spală?!
Ce ține de cazare, moldovenii sunt categoric împotrivă să primească în gazdă romi. Funcționarii publici – același lucru. Este un centru pe strada Florilor, acolo mi-au zis că dacă vin romi, nu-i vor primi. Un voluntar mi-a zis că la Ciorescu sunt locuri, sun la Linia Fierbinte și îmi zic că nu-s. Romii nu au fost cazați într-un cămin, ci într-un bloc de studii. Fără duș, cu veceuri murdare… Acolo sunt copiii mici, care nu sunt vinovați cu nimic. Cu ce-s vinovați? Că s-au născut romi?!”. Întrebată dacă cunoaște vreun centru care este liber și întrunește toate condițiile necesare, Elena Sârbu mi-a să mă adresez persoanelor de la guvern.
Am ieșit de la manej după ora 10 seara. M-am îndreptat spre taxi și, fără să vreau, fără a mă gândi, am băgat mâna în geantă să verific dacă este portmoneul.
Și totuși, cât de naivă e închipuirea mea despre mine. Eu chiar credeam c-am învățat să fiu altfel.
