Mai țineți minte momentele jenante când profesorul (profesoara) îți citește tare nota de la test? În aceste momente, absolut deloc nu contează dacă ai o notă bună sau că ai scris lucrarea sub așteptările tale, mereu există o tensiune, o privire batjocoritoare din clasă, o dojeneală de la profesor (profesoară) când zice acel „nu m-am așteptat să scrii așa de rău (bine)”. Păi iată, fiind la școală, dar și la programul de licență, am avut din plin asemenea momente, fiindcă, până la urmă, și colegii (colegele) te percep diferit, dar și tu, involuntar, începi să îi (le) percepi diferit în funcție de notele pe care le iau. E corect sau greșit asta, nu știu, cel puțin e modul în care ni s-a insuflat că trebuie să o facem. Prin urmare, în acest articol, vreau să-mi împărtășesc experiența despre catalogul personal de care am parte la Universitatea Corvinus de la Budapesta.
Mi-am început studiile la masterat în regim online, iar primele note le-am primit la sfârșitul semestrului I. Mare mi-a fost mirarea când profesorii (profesoarele) nu au afișat public notele, dar discret ne-au rugat să le acceptăm în Neptun (sistem maghiar de gestionare a studiilor), iar dacă avem întrebări sau nu suntem de acord cu aprecierea, să îi (le) contactăm pe e-mail și să ne rezervăm timp pentru discuții.
Venind dintr-un sistem în care cu voce tare ți se spune că ai 10 sau 5 și mereu tinzi spre a obține aprobarea cuiva și tot parcă-i întrebi pe cei din jur dacă nivelul la care ai ajuns e ok, mi s-a părut un lucru extraordinar. Cu ajutorul acestui catalog online, am înțeles că notele mele îmi aparțin doar mie, sunt datele mele personale și nu vizează pe altcineva, respectiv, persoana care trebuie să aprobe nivelul la care sunt nu e nimeni altcineva decât eu însămi.
Fiind deja la Budapesta și discutând cu o colegă maghiară, n-am ezitat să-i spun cât de fain e sistemul și faptul că notele tale sunt treaba ta personală și nu vizează pe nimeni altcineva, nici măcar profesorii (profesoarele) nu pot „răsfoi catalogul” să vadă cum te-a apreciat X sau Y și să-și influențeze opinia. Așa am ajuns să aflu că e o practică obișnuită în Ungaria, că încă din școală colegii (colegele) nu cunosc notele altcuiva, doar pe ale sale. Așa, foarte ușor se ocolesc anumite etichete sociale de genul „deșteptul (deșteapta) clasei”, „tocilarul (tocilara)”, „prostuțul (prostuța)” etc. și prietenii (prietenele) nu ajung să se supere sau să se certe pentru că unul (una) dintre ei (ele) are o notă mai mare sau că a obținut cu o zecime mai mult și e în fruntea listei pentru bursă.
În acest context, în Ungaria se pune un accent mai mare pe dezvoltarea multilaterală personală comparativ cu educarea clișeică, pentru că dacă vei avea o notă proastă, iar copilul vecinei o notă bună, mama nu va zice că ai dezamăgit-o, deoarece pur și simplu nu va ști cum s-a descurcat copilul vecinei la testare. Atunci când încetează această comparare, se deschide o ușiță nouă spre respectul de sine, spre aprecierea personalităților celor din jur, spre identificarea valorii nu prin prisma notelor, ci prin prisma calităților umane.
Cred că, la acest capitol, mai avem mult de învățat, poate de asta maghiarii (maghiarele) se focalizează pe propria persoană și pe reușitele lor artistice/tehnice, oricare, fără a ține pică pe cineva anume că ar fi fost preferențial (preferențială) în apreciere sau că cineva a primit o notă mai mare și nu era pe merite, discuții atât de frecvente în școlile și universitățile din Moldova.
Află aici mai multe despre cum am ajuns să studiez la Budapesta, de ce am ales comunicarea și cât de complex a fost parcursul pentru obținerea unei burse.
