Noul e greu de acceptat pentru că aproape de fiecare dată ne provoacă nesiguranță și anxietate. Dar trebuie să fim de acord cu ceea că nou nu înseamnă neapărat rău. Fără îndoială, tradițiile sunt un lucru foarte important pentru stabilitatea societății noastre, care nu e lipsită de neajunsuri și, ca să o facem mai bună, trebuie să ne deschidem mințile și să privim cu înțelegere spre ziua de mâine. Pentru astăzi, am pregătit o serie de filme bazate pe idei care bântuie printre noi, însă puțini sunt gata să le accepte. Țin să menționez că nu am ca scop să promovez anumite concepte, ci doar să recomand câteva filme care pun în discuție aspecte demne de atenție.
You Don’t Know Jack (2010)
Un film de Barry Levinson, un regizor cu filme iconice în spate, precum Diner, The Natural sau Rain Man și dezastre fatale ca Toys și Envy. Acest lucru denotă curajul pe care îl are în a accepta provocările, la fel cum a făcut-o și acum realizând un film despre cel mai controversat doctor din SUA, Jack Kevorkian. Primul doctor care a optat deschis pentru eutanasie, efectuând sinucideri asistate.
În rol principal cu Al Pacino, Levison pornește de la primele zile ale sinuciderilor asistate de Kevorkian, oferind o privire destul de cuprinzătoare asupra vieții și efortului său. Pacino găsește cheia potrivită îmbrăcându-l pe Kevorkian într-un costum vechi și înfățișând în mod convingător un personaj deosebit de dificil. Un personaj care se pierde în fața convingerilor sale până la punctul în care acționează în moduri dăunătoare propriei sale cauze. O persoană încăpățânată, obraznică și ușor antipatică pe care mulți ar fi ocolit-o, însă Pacino îi găsește mijlocul și o prezintă cu multă naturalețe, cu dreptatea, cu neajunsurile și cu ideile care îl orbesc.
Un subiect complicat de abordat, însă potrivit comunicat păstrând obiectivitatea și echilibrul dintre informație și spectacol. Deși nu pare atrăgător la primele cadre pe ecran creând senzația că asiști la o dramă televizată mediocră, cu sprijinul extraordinar din partea lui John Goodman, Brenda Vaccaro și Susan Sarandon și cu un scenariu excelent de Adam Mazer, te pomenești implicat într-o discuție despre moralitate și durere. Un film biografic excepțional cu un Al Pacino demn de toată admirația, care înfățișează treaz o personalitate contradictorie, un subiect complex și o greșeală omenească.
Disponibil pe HBO GO.
Vicky Cristina Barcelona (2008)
Un film de Woody Allen care în cariera sa de regizor a făcut aproximativ 50 de filme în aproape tot atâția ani. Majoritatea scrise, regizate și chiar jucate de el, un geniu care nu poate fi pus la îndoială, dar care de la o vreme ne bucură cu filme doar satisfăcătoare…
Allen adoră triunghiurile amoroase, aceasta este geometria cu care lucrează și aici. (De fapt, este mai mult un patrulater.) Vicky (Rebecca Hall) și Cristina (Scarlett Johansson) sunt două americane care își petrec o vacanță de vară la Barcelona. Într-o noapte, îl întâlnesc pe pictorul Juan Antonio (Javier Bardem) care îi invită să meargă cu el într-o excursie de weekend pentru a vizita obiective turistice, pentru a servi mese copioase și pentru a face sex. Cristina, care e de fire mai sălbatică, adoră ideea, dar Vicky, mai conservatoare, este incertă. Nu are niciun interes să se culce cu Juan, mai ales că are un logodnic ce o așteaptă la New York. După o oarecare convingere, ambele femei acceptă să-l însoțească pe pictor și, previzibil, ambele se îndrăgostesc de el. Dar lucrurile se complică atunci când logodnicul lui Vicky ajunge în Spania pentru a o surprinde cu o nuntă improvizată, iar fosta soție a lui Juan, Maria Elena (Penélope Cruz), se poticnește înapoi în viața lui în urma unei tentative de sinucidere.
Este un film ușor, cu o muzică frumoasă, cu o atmosferă plăcută de comedie, dar cu puține glume care te fac să râzi cu adevărat. Dialogurile sunt ca de obicei inteligente și personajele – pline de mister. Un casting fabulos și o poveste interesant împletită, care destul de des când e pe cale să cadă se proptește în vocea după cadru. O viziune intrigantă despre cum mai mulți oameni pot împărți deschis și în bună înțelegere aceleași pat, acoperiș și viață.
Disponibil pe Hulu.
Her (2013)
O producție cu patru nominalizări și cu un Oscar pentru scenariu scris și regizat de Spike Jonze – un creator de filme neconvenționale –, de data aceasta în rol principal cu Joaquin Phoenix îndrăgostit lulea de un sistem de operare.
Acțiunea are loc în viitorul apropiat. Toată lumea este conectată. Oamenii poartă căști pentru a comunica cu sistemele lor de date personale, dictarea a înlocuit tastarea, comunicarea se face adesea anonim, iar sexul uneori nu implică niciun contact fizic.
Theodore este un bărbat singuratic în fazele finale ale divorțului. Lucrează ca scriitor făurind scrisori de mână, iar timpul liber îl petrece practicând jocuri video și ocazional întâlnindu-se cu prietenii. Într-o zi, totul se schimbă pentru Theodore când descarcă un produs cu o inteligență artificială mult mai avansată decât orice disponibil la moment. El alege varianta „feminină” și i se face cunoștință cu Samantha (vocea lui Scarlett Johansson), care devine companionul constant al lui Theodore. Pe măsură ce ea învață să simtă, el se îndrăgostește, dar, ca în toate relațiile, oricât de neconvenționale ar fi, „perioada lunii de miere” nu poate dura pentru totdeauna.
Her folosește o idee familiară pentru fanii SF – conștiința mașinii –, dar o îndreaptă într-o direcție nouă și incitantă. Pe lângă explorarea modului în care ar putea funcționa, asta într-un viitor apropiat, într-un cadru real, Jonze analizează modurile în care oamenii reacționează la relațiile netradiționale și felul în care interacțiunea interpersonală s-ar putea schimba într-o societate din ce în ce mai dominată de computere. Telespectatorii care trăiesc în avangarda electronică vor vedea o viziune asupra viitorului care nu este radical avansată dincolo de prezent. „Ea” este un film îndrăzneț, autentic și veridic din punct de vedere emoțional. O poveste care cere mult de la publicul său nu în ceea ce privește suspendarea neîncrederii, ci din punctul de vedere a empatiei cu personajul principal.
Disponibil pe Prime Video.
Rien à déclarer (2010)
O comedie francofonă despre antagonismul patriotismului, xenofobie și ură gratuită față de vecini. O poveste ușoară cu multe zâmbete, emoții și cu un subiect delicat care, din păcate la un moment dat, este lăsat în umbră pentru a fi înlocuit cu simplă altercație cu traficanți.
Vameșii de serviciu dintr-un orășel de la granița franco-belgiană așteaptă îngroziți venirea zilei de 1 ianuarie 1993, când va intra în vigoare Tratatul de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene. Pentru Ruben Vandevoorde (Benoît Poelvoorde), care urăște până în adâncul sufletului francezii numindu-i cu dispreț „broaște”, această zi este o dublă tragedie. Pe lângă ceea că postul vamal va deveni comun, el e cel care a fost instruit de superiorii săi să se alăture detașamentului mobil care va efectua selectiv percheziții pe drum. Vameșul francez Mathias Ducatel (Dany Boon, care este și regizorul acestui film), care se întâlnește în secret cu Louise (Julie Bernard), sora lui Ruben, se oferă să devină partenerul colegului belgian.
O poveste care ne dă de înțeles că nesimțirea nu are naționalitate și că uniunile sunt create de oameni în costume și nu de simpli cetățeni. În cazul lui Ruben și Mathias, au avut de câștigat doar traficanții de droguri care au profitat de orgoliul unui vameș orbit de prejudecăți. Un film departe de a fi cel mai bun în genul său, dar foarte îndrăzneț în problema pe care o abordează și plăcut în felul cum o relatează. Un lucru e clar, să te declari deschis spre alte națiuni încă nu înseamnă să fii așa cu adevărat.
Disponibil pe Prime Video.
Arrival (2016)
Scenariul prezentat în Arrival nu este nou – filmele au dramatizat un eveniment de acest fel aproape de când imaginile în mișcare au pâlpâit pentru prima dată pe un ecran mare. Ne întrebăm despre asta, visăm, ne imaginăm și scriem.
Însă este o raritate ca un film al primului contact cu extratereștrii să aibă un ton gânditor, măsurat și să fie preocupat de a explora în mod realist cum s-ar putea desfășura un astfel de scenariu și ce ar putea însemna pentru rasa umană dacă „vizitatorii” ar fi atât de diferiți de noi încât înțelegerea și comunicarea să fie bariere semnificative în calea interacțiunii. Deși comunicarea poate fi în centrul filmului, narațiunea trece dincolo de asta. Există, de asemenea, comunicare intraspecie, deoarece impulsurile naționaliste și xenofobe creează fracturi în schimbul de informații cu riscul de a crea un haos total.
Materialul sursă pentru Arrival este nuvela lui Ted Chiang din 1998, câștigătoare a premiului Nebula – The Story of Your Life –, care ar putea părea la început de nefilmat, dar regizorul Denis Villeneuve și scenaristul Eric Heisserer au găsit o modalitate de a face acest lucru. Temele esențiale despre timp, determinism și limbaj rămân intacte. Filmul examinează complexitățile și diferențele dintre limbajul vorbit și cel scris într-o manieră care nu este doar lucidă, ci și interesantă. În frunte cu Amy Adams, Jeremy Renner, Forest Whitaker, regizorul francofon de origine canadiană devine nominalizat cu șapte Oscaruri și se alege cu premiul pentru cel mai bun sunet.
Disponibil pe Hulu.
Încă un film pe care țin morțiș să-l includ în această listă este Ich bin dein Mensch (2021) – o dramă germană romantico-futuristică despre care am spus mai multe într-un articol anterior.
Vizionare plăcută!
Mulțumesc profund celor care în continuare susțin acest proiect: Alexandru Lebedev, Bogdan Bobînă, Dumitrița Szajczyk!
Dacă îți place această rubrică, mă poți susține și tu pe Patreon sau Buy Me a Coffee.
Pe curând!
