„La ce sunt bune cărțile? Îmi vine să răspund: la tot și la nimic. Poți trăi foarte bine fără să citești. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumusețea muzicii lui Mozart.” (Nicolae Manolescu)
„Așa-i fusese în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acuma când aveau copii mari cât dânșii. Fiindcă ea era așa de aprigă și îndărjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măiestrii puțin deosebite una de alta. Cea dintâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea, iar Nichifor Lipan își pleca fruntea și arăta mare părere de rău și jale. Pe urmă, lumea li se părea iar bună și ușoară.”
Pasajul din renumita operă literară semnată de Mihail Sadoveanu numai nu ușor de înțeles este pentru adolescenți și tineri, elevi în clasele X–XII, în lista lecturilor recomandate ale cărora intră „Baltagul” și un șir de alte creații în care violența împotriva femeilor sau a copiilor este descrisă uneori cu lux de amănunte și cu o periodicitate demnă de a fi catalogată drept cotidiană.
Greu de apreciat atitudinea autorilor față de fenomen și nu știu dacă acesta-i scopul nostru, pentru că nici atentat la rolul și valoarea scriitorilor pe tărâmul literaturii nu organizăm. Ceea pe ce mizăm e să aflăm cum se descurcă profesorii de limba română atunci când studiază cu elevii, majoritatea la vârsta acumulării, opere literare în care sunt reflectate niște relații bolnăvicioase între parteneri, între soți.
„În clasa a X-a, elevilor le este propus spre lectură romanul «Mara» de Ioan Slavici. Și dacă vă citez acum un pasaj, vă speriați mai mult poate decât de «Baltagul», dar abordarea în predarea acestor opere este alta. Elevilor le este de la bun început explicat că acesta este un specific al educației, al conviețuirii în spațiul românesc în perioada respectivă, și nicidecum nu este un model pentru ei, ba, dimpotrivă, un antiexemplu ancorat în realități istorice.
Astfel de lecturi se fac sub ghidarea profesorului. Literatura prezintă viața însăși, iar prezentarea realității, inclusiv a violenței, face parte din curentul literar realism. Am observat că măsura în care le produc elevilor oroare aceste pasaje este direct proporțională cu rezistența lor la violență. Or, dacă le pare strașnic, atunci e chiar tot mai înstrăinat de ei fenomenul”, explică Liliana Negoițî, profesoară de limba română, autoare de blog pentru profesorii de limba română.
„Cuprins acum de o mânie oarbă, el încleștă mâna stângă în părul ei bogat și începu s-o lovească cu pumnul, așa, pe nimerite, în spate, peste umeri, în față, cum dă omul care nu mai știe ce face.” („Mara”, Ioan Slavici)
Lectura este una dintre ocupațiile preferate ale unor liceeni. Vasile Mihailov, elev în clasa a XII-a, ne aduce drept argument în favoarea lecturii faptul că așa „poți trăi mai multe vieți”.
Vasile Mihailov, elev în clasa a XII-a: „Când mă gândesc la violență, îndeosebi împotriva femeilor, reflectată în literatură, lista începe cu ceea ce lecturăm în liceu.
Începând de la «Ion» de Liviu Rebreanu, care-și trece personajele prin viol, prin violență inimaginabilă și prin motivare la sinucidere, conștientizez că presiunea pe care o exercită un agresor este greu de combătut. Dar nu imposibil.
În «Ciuleandra» lui Liviu Rebreanu, gelozia soțului culminează cu uciderea soției. Viciu absolut pentru cei care conștientizează; se pare că violența împotriva femeilor era un fel de normă în societatea românească din perioada respectivă.
În «Baltagul», bunăoară, vocea interioară a Vitoriei Lipan trăda faptul că aplicarea violenței era ceva cu ce se obișnuise.
Condiția femeii, cu părere de bine, a evoluat pozitiv de atunci și cu părere de rău, nu prea mult. Prin intermediul operelor, avem modele și antimodele; trebuie să deslușim hotarul clar dintre ele”.
„Taci!… Taci!…Taci!… O prăvălise pe sofa și, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii.” („Ciuleandra”, Liviu Rebreanu)
Vasile adaugă că vede un model de umanism, de un etic inedit, în felul de a fi al lui Onache Cărăbuș din „Povara bunătății noastre” de Ion Druță, personaj înrămat în dragostea pentru familia sa, căruia până și ideea de violență îi era străină.
Și ce concluzii își fac fetele lecturând aceeași listă?
Vlada Mîță, elevă în clasa a XII-a, mărturisește că esențiala concluzie pe care și-a făcut-o lecturând operele vizate este că stereotipurile le jucau festa femeilor care au avut nenorocul să se nască într-o epocă în care prezența puterii bărbatului era dovedită preponderent prin violență.
„Să știți că sunt cazuri, îndeosebi în sate, în care această convingere a superiorității bărbatului, inclusiv a dreptului său de a «convinge» cu pumnul, predomină încă. Pe de altă parte, avem deja exemple de femei de succes, traiectoria vieții cărora o putem observa în presă sau în creații literare mai noi”, ne spune eleva.
„Dacă elevii au citat aceste opere, eu aș aminti că și în «Moromeții» lui Marin Preda violența este reflectată de la aspectele ei psihologice la cele fizice, cu bărbați mâncând mai întâi, înaintea familiei și justificând violența drept mijloc absolut care scuză scopul.
Totodată, le spun elevilor că este imperativ să conștientizăm și alt element al unui cerc vicios: de obicei, violența naște violență. Afirmând acestea, îmi amintesc cel mai mult de Victor Petrini din «Cel mai iubit dintre pământeni» de Marin Preda, care într-o încercare disperată de a-și apăra femeia iubită de soțul ei violent, beat, îl omoară pe acesta”, precizează Silvia Noroc, profesoară de limba română.
Exact 127 este numărul cărților lecturate în 2020 de către Alexandra Osipenco-Călărași, medică de familie. Anul acesta, sunt de-abia 90. Or, nu ne-am putut abține să-i cerem părerea despre care opere literare reprezintă violența asupra femeilor în toată oroarea ei.
„Aș vrea să încep cu «Bocete de nuntă» de Lilia Calancea. Dacă Petre, soțul protagonistei, își bate soția, apoi vecinul său este arătat chiar ca ucigaș. Femicidul este groaznic prezentat și în «Casa de lângă lac» de Kate Morton, unde soția mereu abuzată este într-un final omorâtă pentru avere.
Deosebită mi-a părut și creația lui Andrei Leșco, medic chirurg, «Între două operații», unde este descrisă violența în familie prin prisma unui copil.”
Doamna Osipenco continuă firul vorbii exemplificând și opere în care triumfă dragostea de partener, de aproape. Așa, după groaza produsă de romanele evocate, puteți lectura „Splendida cetate a celor 1 000 de sori”, de Khaled Hosseini, unde prima soție se jertfește pentru a o ajuta să evadeze pe a doua soție.
„Din lecturi mai noi, mai am unele preferințe la subiect. E vorba despre cartea «Cartea colanului din Baltimore», unde unul dintre verii așa-zisului clan se îndrăgostește de o tânără abuzată fizic de către soțul ei. El încearcă să găsească tot felul de metode pentru a o salva. A doua carte este «Tentația de a fi fericit» de Lorenzo Marone, unde un bătrânel se trezește într-o zi cu noi vecini: un cuplu tânăr și interesant. Însă, pe parcurs, descoperă că tânăra este crunt bătută de către soțul ei. Acest bătrânel apelează la ajutorul cunoștințelor sale pentru a împiedica o iminentă tragedie.”
Speranțe ne dau, asigură medica, și filele cărții „Cântecul mării” de Oleg Serebrian, în care modelul de familie unită încearcă a fi zdruncinat prin violențe din exterior – întâi de părinți, apoi de NKVD-iști.
Deci, la ce sunt bune cărțile, romanele noastre, de dragoste puțină? Avem două răspunsuri pentru azi: am confirmat că abuzurile asupra femeilor s-au perindat de-a lungul istoriei, inclusiv în spațiul românesc mai strașnic decât războaiele. Or, atent, că nu am reușit să depășim încă! Răspunsul numărul doi îl căutăm în viitor, când tinerii ce le lecturează acum, nu doar își îmbogățesc vocabularul, dar devin mai selectivi, inclusiv cu alegerea felului lor de a fi și când, posibil, vor redefini ceea ce poate fi numit „roman de dragoste”, apreciind unele opere drept horror, să zicem.
Autoare: Mariana Ionel
