Scrisoare deschisă semnată de o profesoară de limbă română: „Examenul de BAC – modalitate de exterminare a învățământului în Basarabia”

Profesoara a postat pe Facebook o adresare către unii verificatori. Aceasta a menționat că baremul de notare „e ticluit tendențios”, dar și faptul că există suspiciune că unii elevi cunoșteau testele din ajun.

Veronica Postolachi a analizat detaliat itemii de la bacalaureat în postarea sa. Vedeți mai jos textul semnat de profesoară.

Examenul de BAC – modalitate de exterminare a învățământului în Basarabia.

În 2018, am asistat, absolut nedumerită, la dezastrul din atitudinea profesorilor care au verificat lucrările de la examenul din clasa a 9-a, dar și de la examenul de BAC. Acum, în 2021, elevii din clasa a 9-a au ajuns absolvenți, dar circul verificărilor continuă cu același entuziasm.

Aspectul lucrărilor trădează o situație deplorabilă nu în maniera de rezolvare a testelor, ci în totala indiferență a profesorilor care mutilează încrederea absolventului că mai există dreptate, obiectivitate, că mai au rost învățătura și cultura în general.

Întâi de toate, câteva ciudățenii. Cum oare, în ziua BAC-ului la română, plesneau rețelele în căutarea a tot ce ține de Vieru și Stănescu? Nu credeți că unii cunoșteau deja subiectele de la 4-5 dimineața? Cum oare elevii care au dus-o într-o perpetuă lene ani de zile, cu note negative la teze sau cu medii negative la matematică, absenți cu săptămânile de la ore, au susținut examenul la matematică pe nota zece? Au fost subiectele atât de banale? Atunci cum poate elevul care, ani de zile, a învățat pe 10, lucrând sistematic și responsabil, să ia 9 sau 8 la subiecte banale? Cum se întâmplă asemenea miracole ? Nu cumva au cunoscut testele din ajun? Ce va rămâne din dorința de a mai învăța a acestor elevi foarte buni, viitori studenți, cărora li s-a decimat punctajul, cărora li s-a mutilat convingerea că mai există necesitatea unui potențial intelectual? Nivelul minim pentru nota 5 era, pe timpuri, 30-33 de puncte: acum, l-au coborât la 25. Nu din compasiune, nu din grijă excesivă pentru (pseudo)confortul psihologic al elevilor, ci din grija pentru propriul confort al celor care vor să camufleze simptomele analfabetismului funcțional, care vor să convingă opinia publică despre marea reușită a examenelor, despre succesele înfloritoare în marșul spre Everestul (ne)cunoașterii.

Baremul e ticluit tendențios, întru a promova și a susține semidoctismul celor care n-au citit o carte sau o poezie în plus de-a lungul anilor și, concomitent, întru a-i demoraliza pe elevii merituoși, dar și a le distruge viitorul celor care au citit cât 4-5 profesori luați împreună, care posedă logică, luciditate a rațiunii, abilități de interpetare, abordare originală a textului, capacități de argumentare, viziuni justificate, limbaj neologic, plasticitatea expresiei.

Unui elev cu 10-12 greșeli îi poți ridica monument, dar e pus pe același cântar cu altul care adună câte 40 de greșeli într-o lucrare. Ce să zicem, în acest caz, de «Ghidul de implementare a Curriculumului» (un barbarism eronat: «programa școlară» sună mai bine), versiunea 21 iulie 2019, expediat profesorilor, dar împănat cu sute de greșeli la toate nivelurile: gramatical, ortografic, punctuațional, stilistic? Se nimicește sufletul unui copil, umilindu-l în fața semenilor, că n-a îndreptățit așteptările, și făcându-l să se rușineze de faptul că a muncit, onest, atâția ani! De la examenul de română, elevul trebuie să iasă cu sentimentul nealterat al demnității, al maturității civice, al frumuseții lumii și oamenilor din jur. Se creează impresia că țara nu are nevoie de tineri deștepți, de cultură, de cunoașterea limbii române. Aceștia vor fugi cât mai departe de flagelul nedreptăților, iar aici, e nevoie de mulțimea obedientă, care nu prea știe ce limbă vorbește, dar posedă «aparențe» etnice (o declarație de la tribuna parlamentului), după modelul gloatei din nuvela lui C. Negruzzi: «Proști, dar mulți!» – condiție sine qua non a unei false democrații.

Întâi de toate, să poposim în spațiul liric al textului propus pentru profilul real (cei de la profilul umanist, au fost mai privilegiați: o poezie absolut accesibilă, o ars poetica foarte clară din toate punctele de vedere – «Poezia» (Vasile Voiculescu). Celor de la profilul real, li s-a propus o poezie destul de încifrată (în stil stănescian), ceea ce o confirmă și dedicația de după titlu, dar și titlul – «Această ramură». Familiarizați cu textele lui Vieru într-un mod destul de generos pe parcursul anilor, elevii mei au încercat, sub raport tematic, să vadă: dragostea (pentru femeia-iubită, pentru femeia-mamă, pentru femeia-muză), natura, creația… Pentru toate există justificare. Ce-i drept, să argumentezi tema creației e mai greu; s-o vezi, în femeie, și pe mama, ca ocrotitoare a cântecului-creație, e nevinovat și e posibil (ca exemplu, poezia «Harpa»). Elevii au făcut asocieri absolut insolite: femeia-arbore; genele-ramuri; genele-raze; cosmicizarea sentimentului iubirii, testamentul spiritual. Și e lăudabil curajul lor de a săpa în vers. O poezie dedicată unui creator (poet, sculptor, cântăreț, compozitor), include, neapărat, a axă semantică adecvată motivelor, simbolurilor, creației artistului vizat, se conformează lirismului din poezia poetului elogiat.

În cazul lu Stănescu, e o relație aparte de admirație profesională: de la poetul „necuvintelor» par a fi «nemultul», «nesomnu», «neploaia», «nezăpada»; în casa lui Stănescu, «sanctuar al verbului românesc», Vieru încerca să afle ce este poezia, iar Nichita i-a ocrotit scrisul prin bunăvoința lui nemărginită, prefațându-i vol.

«Steaua de vineri» (1978). Grigore Vieru nu s-a lăsat marginalizat din cauza sârmei ghimpate de la Prut, ci a tins spre înălțimi spirituale, străbătând zidurile interdicției (în poezia de la Sub.1, eul liric se autodefinește ca pasăre («-s pasăre»; «pasărea în zbor»), amintind și de pasărea lui Brâncuși, ca simbol al ascensiunii spirituale. Temele intuite de elevi sunt fie suprapuse, fie sugerate, fie ascunse în stilul lui Stănescu. Poezia a fost publicată, inițial, în anul 1988 (vol. «Rădăcina de foc», București). În această variantă, primele două versuri din ultima strofă sunau așa: «Valuri, – dealuri, glasul tău/ Pururi vântul mi-l aduce» (prin «valuri, – dealuri», e sugerat «spațiul ondulat» românesc, iar «glasul» e al poetului care murise din 1983: perioada istorică impunea gândul camuflat). În 2008, cu un an înaintea propriei dispariții, poetul o include în vol. «Taina care mă apără» (Iași), dar aceste două versuri au căpătat alt aspect: «În glasul tău, de peste ani,/ Aud străvechile porunci» (poetul a lărgit, a aprofundat sensurile: sintagma «străvechile porunci» devine echivalent al vechiului neam românesc de pe ambele maluri de Prut, deci accentuează și unitatea de neam, aliniindu-se convingerii lui N. Stănescu din poezia «Nimic nu este altceva»). Deci Vieru a transpus, în acest text omagial, și viziunea (comună ambilor poeți) a unității neamului românesc.

Ce ne spune sintagma din titlu? Nimic nu e întâmplător în poezia lui Vieru. Într-o ars poetica («Insignă»), Stănescu se declară: «Această ramură a poeziei a cărei umbră pe pământ/ […]/ îi sunt» (sublinierea noastră aici și în continuare). Deci titlul coboară din universul liric stănescian. Legătura cu textul se justifică prin lexemul «frunzele» (ca elemente ale ramurii, iar ramura ține de arbore, de copac). Copacul simbolizează creația ca întreg, o axă a lumii, dar și viața într-o perpetuă evoluție. În această manieră tăinuită, se strecoară tema creației în poezie.

Motivele directe sau indirecte din axa semantică a arborelui în poezia lui Vieru („frunzele», «locul unde cântă» «pasărea» e ramura sau arborele) se întâlnesc și în alte poezii de-ale lui Stănescu: «Mă asemui cu un copac;/ fiecare cuvânt al meu este o frunză» («Mă asemui unui copac»); «Arbor invers am rămas…» («Arbor invers»); «Să fie-un singur trunchi iubirea noastră/ pe două ramuri luna sprijinind» («O iederă să fii»). Raportul natură-creație e susținut și de imaginea orfică, ilustrată prin substantivul «pasăre» și verbul «cântă» (actul poetic este un cânt, o cântare, iar poetul – un Orfeu).

În ultima secvență citată, se strecoară deja paralelismul iubire-natură, pe care îl delimităm și în alte texte ale ambilor poeți:
a) Stănescu: «Acum,/ când întâmplarea binecuvântată/ mi te-a adus în cale,/ soarele meu se întunecă,/ și cerul și-arată stelele sticloase,/ ca să gândesc încordat până la stele» («Melodie povestită»); în poezia «Leoaică tânără, iubirea» («Și deodată-n jurul meu natura»), iubirea e văzută ca o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers (alcătuit din «ape», «ciocârlii», «deșertul»); forța iubirii reordonează lumea după legile ei, devenind manifestare a bucuriei supreme, a fericirii;
b) în același registru afectiv, e obiectivat binomul iubire-natură («cer», «frumoaso», «pasăre», «sfânto», «aerul», «busuiocul», «frunzele», «genele») și în poezia dedicată lui Stănescu; epitetul din sintagma «părul tău înrourat» are ecou în versurile: «Curând/ Va răsări soarele/ Și va fi ca trupul tău/ Gol, rourat./ Spice l-or înveli,/ Ramuri l-or coperi» («Ce tânără ești»). Iubirea cunoaște mai multe ipostaze: pentru mamă, pentru iubită, pentru muza creației (ca în sonetul eminescian: iubirea pierdută devine muză). Deci vocativul «frumoaso» și sintagma «suflarea ta» pot fi atribuite iubitei; «sfânto» poate fi și mama, și iubita, sfințenia acestor ființe intersectează întreg traseul liric vierean (vezi «Ars poetica»); «glasul» tău ar putea fi și al iubitei, și al mamei, și al poetului venerat; «urmele» pot fi atribuite mamei, iubitei, poetului Stănescu, dispărut «de peste ani», iar aceste «urme dulci» se asociază moștenirii literare stănesciene (elevul are drept să decidă și să justifice convingător, mai ales că, în poeziile lui Vieru, toate acestea se află într-o dependență reciprocă. Una fără alta nu au sens: creația fără iubire, creația fără mama, poetul fără mamă și fără iubită.

Iubirea vicleană și femeia identificată cu poezia par a coborî din «Leoaică tânără, iubirea» și «Dulcele stil clasic» ale lui Stănescu: «O, Poezie, sadico,/ și încrezuto prea – femeie, tu, pizmașă,/ și nemilos de rea». Și asocierea «urme-pași» trasează o punte între aceste două tărâmuri poetice: iubirea = sentiment trecător ca «un pas de domnișoară»; «Ana, […] / vino tu cu pas regesc/ în mine să te clădesc,/ în Stănesc» (la Stănescu); «urme dulci” (la Vieru). «Pământul», ca metonimie a sfârșitului, în relație directă cu sentimentul durerii («rana» ca metonimie a durerii: «presuri rana cu pământ»), creionează o stare de spirit similară celei din versurile: «Curând/ Va asfinți soarele/ Și va avea îndureratul/ meu chip./ Ape îl vor sorbi,/ Pământul l-o coperi» («Ce tânără ești»), ceea ce ne permite să deducem și tema sfârșitului, a apusului vieții.

Am făcut această incursiune în subtextul poeziei «Această ramură», pentru a conchide un adevăr vizibil, deși cam nu prea ușor accesibil elevilor: Vieru a transpus, în această poezie, viziunea lui Stănescu asupra iubirii, asupra ființei iubite, asupra creației (prin motive și imagini din universul liric al poeziilor lui Stănescu), relevând, în final, fie durerea ruperii de neam, fie durerea pierderii unui mare poet de peste Prut.

Unele ciudățenii ale verificărilor ne obligă să adresăm câteva întrebări celor care au semnat verdictul notei pe prima pagină a lucrărilor de BAC la română. Am analizat situația la câțiva elevi foarte buni, care nu meritau atâta lipsă de respect și atâta subapreciere a efortului cerebral depus. Toate aspectele vizate vor avea o întrebare-laitmotiv: De ce?

A. Subiectul 1.

1. Itemii 4, 5 (în ansamblu și în linii generale): rezolvări corecte, argumentări logice, abordare originală, relaționarea cu alt simbol sau altă imagine, structura respectată = depunctări exagerate, nejustificate. De ce?

2. Itemul 7: penalizări cu 3, 4, 5 puncte dintr-o răsuflare, fără mustrări de conștiință, pentru orice abatere, oricât de mică. Mesajul global se formulează, logic, după ce se descifrează semnificațiile motivelor/figurilor de stil/stărilor de spirit, se respectă structura propusă. Mesajul este o lecție de viață, o concluzie, deci formularea corectă implică utilizarea unor verbe adecvate: deducem/constatăm/conchidem/învățăm/înțelegem că … De ce unii profesori au acceptat această structură, alții nu? De ce la unii elevi s-a acceptat irevocabil această structură, iar la alții nu? Dacă 2+3=5, 3+2 nu este egal tot cu 5?

B. Subiectul 2.

1. Itemi rezolvați corect, cu argumente, justificări prin secvențe: aceleași penalizări cu ochii închiși.

2. Viziunea proprie asupra sentimentului de dragoste nu s-a prea acceptat. De ce nu se ține cont de inocența vârstei? Au fost opinii curate, sincere. Unde-i libertatea opiniei argumentate? Avem dreptul să impunem unui copil care nici măcar n-a fost îndrăgostit o opinie străină, a profesorului care verifică?

3. Itemul 6, în formulări de tipul: Niculae din romanul…., Felix Sima din romanul…, Gheorghe din romanul…, Ștefan Paul din romanul… nu trebuie să existe nicio virgulă (nu avem o apoziție). De ce li se pune virgulă și li se numără o greș(e)ală pe care n-au făcut-o? Ar fi fost cazul să arunce o privire peste Baremul din față:
… concepțiile de viață ale personajelor (Tudor Șoimaru din romanul «Neamul Șoimăreștilor», Ionuț Jder din «Frații Jderi» de M. Sadoveanu, Horia din romanul «Crăișorul» de L. Rebreanu).

4. Fie zicem «om bun» ori «bunătatea omului», fie «tânăr tandru» ori «tandrețea tânărului», noi opinăm despre trăsături morale. De ce se caută, vădit, nod în papură?

C. Penalizări de punctuație, ortografie: greșeli artificiale.

1. De obicei, complementul circumstanțial și propoziția subordonată circumstanțială din fața termenului regent se izolează/separă prin virgulă. De ce elevului i se taie virgula pusă corect? Sau virgula lipsește, dar profesorul n-o vede!

2. În enunțul «Pot avea încredere în el, cuvintele sale fiind de …», elevul a pus corect virgula, delimitând construcția gerunzială, distanțată de verbul lămurit. Virgula corectă s-a tăiat și s-a pus în fața gerunziului «fiind», ceea ce este absolut greșit. Profesorii ar trebui să știe că există construcții verbale cu propriul subiect. Ar putea consulta lucrarea lingvistului Ionuț Pomian, «Construcții complexe în sintaxa limbii române», Editura PARALELA 45, Pitești 2008.

3. În enunțul «Să procedăm gândindu-ne la…», elevul n-a pus virgula înaintea gerunziului (și e corect!), pentru că gerunziul urmează imediat după verb și nu se desparte prin virgulă de acesta. Profesorul i-o pune! De ce?

4. Cu atâta eleganță și ambiție, i se pictează elevului un punct mășcat (Asta e cea mai mare crimă grafematică? Chiar atâta rigoare? Emoția și graba la un punct? Decât îl imita pe Picasso, mai bine observa că alt elev a scris verbul «înebunea» cu un singur «n». Ce era mai grav: punctul ori consoana? Mă întreb: câtă omenie poartă, cu ei, asemenea profesori?

5. Se știe că mulți elevi au caligrafii variate: unii scriu ilizibil, alții folosesc manierea literelor englezești, de tipar: între cuvinte, lipsește, pe alocuri, liniuța de unire cu următoarea literă. Câtă străduință a depus profesorul ca, în sintagma «Ștefan cel Mare», să-și imagineze fantoma cratimei în articolul demonstrativ-adjectival și să-i pună încă o greș(e)ală, pe lângă altele câteva, aceluiași elev-model în toate privințele, care cunoaște exemplar ortogramele limbii române! Cum se poate atâta ranchiună? Asemenea detalii constituie esența testului, nu profunzimea gândurilor și eleganța rostirii? Au vânat, pur și simplu, liniuțe de unire între litere, ca să inventeze cât mai multe greșeli.

6. În enunțul «Experiența de viață îmi permite să adaug că „Dragostea mișcă sori și stele» (după Dante Alighieri), elevul a delimitat citatul prin ghilimele. Profesoara le-a luat drept virgulă (deci nu le-a văzut pe cele finale! Sau verificările au devenit un divertisment psihologic distructiv?) și i-a plasat o virgulă frumos încercuită la mijlocul blancului. Ce a demonstrat?

D. Expresii neacceptate categoric. Din ce motive au fost considerate greșeli de stil?

1. A juca un rol = a avea însemnătate.

2. O perenă dorință a îndrăgostitului = o permanentă, o durabilă dorință.

3. Ea fiind invocată: a invoca = a chema în ajutor (de obicei, o divinitate); oare vocativul «sfânto» nu implică și o invocare prin care se indică relația sacralitate-divinitate?! În poeziile lui Vieru, iubirea e «leac divin», iar femeia e «zee»!

4. În enunțul «… motivul prin care se relaționează și imaginea strămoșilor», «și» are valoare adverbială, e la locul său. De ce nu convine?

5. Referitor la = cu referire la (sunt corecte ambele locuțiuni prepoziționale).

6. O ipostază a iubirii: poate n-a fost clar sensul cuvântului ori profesorul are alergie la limbaj neologic, într-adevăr elevat?

7. Impresia (cuiva) față de noi: de ce nu convine prepoziția? (formularea e corectă, deci se caută greșeli cu lumânarea).

8. Am depistat similitudini cu…: a depista = a descoperi ceva tăinuit, a identifica, a afla, a găsi.

9. De ce, la Blaga («un cântec cântă-n mine», «să cânte cântare») ori la Stănescu («Totul este inversul totului»), formulările cu repetiție-poliptotă și repetiție-parigmenon se consideră marcă a genialității, iar enunțul elevului (Este cu noroc acel om care, riscând, își creează norocul singur, indiferent de circumstanțe), în care, operând cu ludicul în cuvânt, a creat o repetiție-poliptotă, se consideră afectat de o gafă stilistică? N-are drept și elevul la propriul limbaj figurativ?

10. Limbajul elevat (ales!) include registrul literar românesc, dar și elementul neologic; el nu este echivalentul limbajului cotidian, familiar, banal pe alocuri și nu trebuie pus pe balanța greșelilor de stil (greșelile de stil ar trebui calculate separat, asemeni celor ortografice, punctuaționale). De ani de zile, elevii spun că li se subliniază neologismele care nu convin (?) sau pe care nu le înțeleg verificatorii (?). E un fel de luptă împotriva limbii române? Elevii trebuie să scrie cât mai «moldovenește?» Au fost subliniate, discutabil și suspect, cuvinte ca: «ipostază», «invocat», «perenă».

De ce? Erau încadrate corect!

E. Concluzii amare.

1. Urmează farsa contestărilor: în majoritatea cazurilor, nici nu se vor uita la unele lucrări, fără să-și imagineze ce culoare va purta omenia și corectitudinea profesorului în ochii și sufletul elevilor (conștienți și conștiincioși!), pedepsiți în asemenea hal.

2. Ce i-a ghidat pe acești profesori (Gavriliță R., Florea M., Midoni T., Popov S., Condrea I., Monov A., Chihai I., Savin L.) să se răfuiască, în asemenea mod, cu elevii care mai pot gândi și crea? Orgoliul profesional, incompetența proprie sau neacceptarea unor elevi mai buni decât ai lor?

Text semnat de Veronica Postolachi

Amintim că, în acest an, în total 11 727 de candidați au promovat examenul național de bacalaureat în sesiunea de bază, până la desfășurarea contestațiilor, ceea ce constituie 72,33 %.

Numărul candidaților cu nota medie mai mare sau egală cu 8 este de 3 026, față de 2371 în 2019, iar 725 de candidați au nota medie mai mare sau egală cu 9, în comparație cu 535 în 2019. Media 10 la examenul de bacalaureat a fost obținută, până în acest moment, de către 16 candidați, în comparație cu 11 în 2019, la aceeași etapă a sesiunii.