Ion Gamarț este student la Facultatea de Psihologie, dar pe lângă pasiunea pe care o are față de comportamentele umane, mai are o pasiune ce îl determină ca personalitate – chitara. Află care a fost drumul parcurs până a ajunge în trupa My Dying Merlin, ce greutăți a întâlnit și ce sfaturi le oferă tinerilor care abia încep să cuprindă domeniul muzicii.
La moment, Ion cântă la bas chitară, ceea ce pentru el reprezintă o experiență total diferită față de chitara simplă. Muzica l-a interesat când încă era în clasele liceale, atunci a procurat cea mai ieftină chitară și a început să repete diverse melodii care nu ieșeau atât de bine cum și-ar fi dorit. „Pot zice că mergea groaznic, degetele mă dureau, însă pasiunea mea era mai presus și nu m-am lăsat dezamăgit, ci am continuat să exersez.”
După ceva timp, când deja a prins tehnic cum trebuie să cânte, a început să facă cover-uri împreună cu câțiva colegi și „din pură întâmplare” au fost invitați pentru audiție la palatul de cultură local din Orhei, unde se organiza un proiect care întrunea trupele rock. „Ne-am dovedit a fi destul de buni, pot zice chiar foarte buni, însă exista o mică problemă, chitaristul nostru deja era participant în acel proiect și nu putea cânta alături de noi. Atunci, am decis să fac un pas înainte, unul destul de important în cariera mea de muzicant, decizia fiind să iau bas chitara în mână, instrumentul care ne lipsea. Ca în unele cazuri, pofta vine mâncând, așa și eu m-am îndrăgostit de la prima atingere.”
Mai departe, tot ce făcea Ion a fost exersare și muncă. Pentru realizarea acestui scop, a înțeles că trebuie să dea dovadă de sârguință și disciplină, de aceea chitara îi ocupa o mare parte din timp. „Priveam tone de lecții pe internet și încercam să prind esența, am luat lecții la un profesor particular, iar restul a venit cu experiența. Este foarte important să nu te oprești când vezi că nu îți reușește, deoarece atunci înveți cel mai mult. Un alt lucru este să nu-ți fie frică de schimbări, pentru că poți prinde aripi și mai mari cu ele.”
Primul bas la care a cântat a fost un lemn vechi de 40 de ani. Cânta, iar pentru Ion acest lucru era cel mai important. Prima chitară bas deja personală i-a fost dăruită de fratele, un Ibanez din lemn roșu, care îi părea minunat, chiar perfect și ușor ca o pană. „Luându-l pentru prima dată în mână, am simțit de parcă aptitudinile, capacitățile mele au crescut de două ori și că pot face lucruri frumoase. Era oare cauza în inspirația pe care am prins-o, în forțe divine sau în faptul că într-adevăr a fost un instrument calitativ? Nu se știe.
Melodiile pe care le cânt e un subiect aparte, deoarece cânt tot ce îmi agață sufletul. La început, preferam rockul, dar am înțeles că, atunci când te aprofundezi în acest domeniu, este destul de greu să te limitezi la un singur gen. Uneori cânt jazz, uneori blues, uneori pot să cânt și ceva din pop, iar când am inspirație masochistă, pot să încerc câte ceva din clasic.”
„La nivel de tehnici sau de combinații de care mă foloseam la începutul drumului meu și pe care le pot învăța începătorii, pot zice doar un singur lucru: muzica nu e o știință exactă.” În viziunea lui, nu există o formulă concretă, chiar dacă există o bază teoretică pe care trebuie să o posede fiecare. „Termenul de chitarist de succes e foarte relativ, un muzician bun poate niciodată să nu aibă succes, pe când unul rău să se bucure de tot succesul din lume. E important să lăsăm de o parte înțelegerea acestui termen, să ne ocupăm cu acel lucru de care suntem într-adevăr pasionați. Succesul va veni doar atunci când nu îți vei risipi puterile în căutarea lui.”
Cum a ajuns în trupă a povestit anterior, o simplă întâmplare a sorții pe timpurile când era încă în liceu. „La denumirea trupei ne-am gândit jumătate de an, mai bine ar exprima acest proces îndelungat expresia «ne-am bătut capul» și da, tot acest timp cântam fără nume. Până la final, am ales denumirea My Dying Merlin, dar pentru că era prea sofisticat, în scenă ieșeam cu numele abreviat M. D. M.” Toate concertele trupei aveau loc la evenimentele locale, în incinta palatului de cultură și în câteva localuri. „Nu pot spune că am atins momentul în care să avem un public bine determinat, ne ascultau cei care participau la evenimente, iar noi ne bucuram de prezența și atenția lor. Publicul juca la număr, de obicei între câteva zeci de persoane minimum și 200 maximum. E esențial să te lași dus de muzică. Pot să compar chitara cu un proces de meditație în care practic dispare conștiința de eu și te contopești cu ceea ce cânți, dar e o stare în care numai cei mai dedicați vor ajunge.” Ion a ales să cânte mai departe la bas chitară pentru că rezonează cu ea, deși spune că nu e bine să te limitezi la un singur instrument. În viziunea lui, să cunoști alte instrumente nu e ceva rău, dar e important totuși să ai și un instrument de bază, asupra căruia să te concentrezi mai mult. „Știu să cânt puțin la chitară, știu câte ceva la pian, un pic de ukulele, un pic de vocal, însă bas chitara rămâne ca instrument de bază.”
Cel mai important lucru pe care l-a învățat în tot acest proces este să trăiască momentul, fără grijile trecutului sau viitorului. „E ciudat că acest lucru a fost învățat prin intermediul muzicii, totuși arta într-adevăr ne ridică la un alt nivel al existenței.
La final, aș vrea să vin și cu o serie de sfaturi pentru cei pasionați de chitară care abia o încep sau deja o practică:
# exersați regulat și încercați ceva ce iese din măsura capacităților voastre, deoarece doar așa progresăm;
# cântați cât mai mult, începând cu cântecele preferate și finalizând cu melodioare inventate la o plimbare în parc;
# urmați-vă visul cu pasiune și nu vă lăsați bătuți pentru că momente de genul vor fi multe;
# legați-vă de un grup similar de persoane cu aceleași idei și valori muzicale pentru a vă menține motivați;
# repetați regulat, pentru că disciplina poate fi factorul esențial aici;
# nu vă gândiți prea mult la progres, ci cântați din plăcere, iar progresul va veni fără să-l vedeți.”
