N-am să vă zic multe lucruri noi despre Netflix, cu toții știm că e una dintre cele mai mari platforme de streaming din lume, are mulți abonați, mulți bani și mult conținut. Din păcat,e mult nu întotdeauna înseamnă și bun. De multe ori, mă pomenesc căutând zeci de minute până dau de ceva calitativ. Tot mai des, Netflix a început să-mi pară o televiziune modernă care promovează anumite tematici, nu vreau să rostesc cuvântul „propagandă”, dar un formator de opinie la sigur este. Și la fel ca fiecare televiziune, pe lângă lucrurile pe care și le propune să le promoveze, vine cu un conținut cât mai vast ca să atragă atât cinefilii, cât și oamenii care vor doar să-și ocupe mintea cu ceva. Astăzi, vreau să vă propun cinci thrillere, excelente în opinia mea, care m-au convins să mai revin pe Netflix.
Susține-l pe Mircea pe patreon.com sau buymeacoffe.com
Rosemary’s Baby (1968)
Când răsună numele lui Polanski, majoritatea lumii se gândește la The Pianist, Chinatown sau pedofilie. Pentru mine înainte de toate este vorba de Rosemary’s Baby. Un film nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat după romanul lui Ira Levin și un premiu Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, Ruth Gordon.
Însă dacă e să lăsăm la o parte relativitatea premiilor, avem de savurat un film horror cu elemente de thriller psihologic și, nu știu prin ce minune, umor.
Dorind să-și întemeieze o familie, tânăra gospodină catolică Rosemary (Mia Farrow) și soțul ei, actor în devenire, Guy (John Cassavetes) se mută într-o clădire iconică din Bramford, New York. Acolo fac cunoștință cu vecinii Roman și Minnie Castevet (Sidney Blackmer și Ruth Gordon), un cuplu de bătrâni foarte prietenos cu care Guy începe să petreacă tot mai mult timp. Nimic nu pare alarmant până când o tânără femeie pe care Rosemary o întâlnește la spălătoria blocului se sinucide. În scurt timp, Rosemary începe să audă zgomote, ritualuri și muzică stranie care răsună din apartamentul vecinilor. După o vreme, rămâne misterios însărcinată și toate semnele arată că Roman și Minnie au planuri speciale în legătură cu copilul pe care urmează să-l nască.
O capodoperă care reușește să schimbe convenția genului de horror și te ține în suspans fără a te speria cu monștri malefici care apar spontan ci foarte nobil, printr-un casting superb; o poveste dincolo de imaginație și o răsturnare care șochează până în măduva oaselor.
No Country for Old Man (2007)
Un thriller filosofic regizat de frații Cohen care, pe lângă crime, împușcături și suspans, abordează în acest film un subiect existențial – sensul vieții și locul bătrâneții în lume.
Acțiunea are loc în Texasul rural. Vânătorul Llewelyn Moss (Josh Brolin) descoperă urmele unei afaceri eșuate între două clanuri de distribuitori de droguri. Printre cadavre, Moss găsește 2 milioane de dolari. În loc să raporteze poliției, el decide să păstreze banii. Acest lucru îl pune pe killer-ul psihopat Anton Chigurh (Javier Bardem) pe urmele sale. Pe măsură ce Moss încearcă cu disperare să fie cu un pas înainte, Anton ucide cu pasiune aproape fiecare rival, martor sau chiar simplu spectator înaintând fulgerător către țintă și banii furații. Între timp, Ed Tom Bell (Tommy Lee Jones), un șerif modest aflat la vârsta a treia, investighează cu răgaz cazul încercând prin forțele sale limitate să împiedice dezastrul care va urma.
Un film cu patru Oscaruri: pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat după romanul lui Cormac McCarthy și cea mai bună interpretare în rol secundar de Javier Bardem. Conform unui articol din Business Insider publicat în ianuarie 2018, un grup de psihiatri a studiat 400 de filme în care au identificat 126 de personaje psihopate. Dintre acestea l-au ales pe Anton Chigurh, personajul lui Javier Bardem, ca fiind cea mai exactă portretizare clinică.
Prisoners (2013)
Un thriller crud, plin de emoții, de suferință și de răsturnări de situație, regizat de Denis Villeneuve.
După ce două fetițe sunt răpite în plină zi din fața casei, un tânăr cu handicap mintal (Paul Dano) este prins de către poliție în apropiere de locul faptei. Din cauza lipsei de dovezi, tânărul este eliberat. Când polițistul (Jake Gyllenhaal) care investighează cazul se pomenește în blocaj, tatăl uneia dintre fetițe (Hugh Jackman) decide să ia situația în mâinile sale.
Este un film foarte aproape de realitate, cu un casting surprinzător și cu o serie de personaje foarte bine dezvoltate. O performanță notorie a lui Hugh Jackman pe care îl găsim foarte bine ancorat în alt rol decât cel din X-Men. Filmat pedant, montat cu grijă, dar puțin cam lent – un factor care vine în detriment, dar nu reușește nicidecum să diminueze din suspans. În altă ordine de idei, ritmul letal, atmosfera sumbră și jocul sensibil îți lasă suficient timp la dispoziție ca să empatizezi cu victimele, să-ți pui întrebări de moralitate sau să mesteci liniștit acțiunea ghicind ce se va întâmpla mai departe. Un film care te pune pe gânduri, te sperie, te cutremură și îți dezvăluie slăbiciunea umană față de suferință în situațiile de cumpănă.
The Game (1997)
Un thriller considerat superb până și în ziua de azi, în regia lui David Fincher, cu prezența lui Michael Douglas.
Nicholas Van Orton (Michael Douglas) este un bancher din San Francisco foarte bogat, dar complet singuratic, până și ziua de naștere și-o petrece în izolare absolută. După cea de a 48-a aniversare, fratele său mai mic, Conrad (Sean Penn), îi face un cadou misterios. O invitație la un joc pentru cei care au totul pe lume. Nicholas acceptă provocarea și se pomenește atras într-o serie de evenimente care îi pun în pericol cariera, averea și viața.
Un film care te ține în suspans pentru toată durata vizionării, chiar dacă la început ești stăpân pe situație și îți tot repeți că e doar un joc. Spre final, nu mai știi cine e bun, cine e rău, dacă e adevărat sau e o minciună. Jocul actorilor e pe alocuri prea patetic, într-o manieră exagerat hollywoodiană, chiar și unele acțiuni pot fi puse la îndoială. În schimb, narațiunea misterioasă creează o convenție suficient de convingătoare încât să poți trece cu ușurință peste acestea. Un film intrigant, cu o muzică de Hitchcock, cu o structură perfectă și un mesaj clar: „Oare îți trăiești viața corect?”.
Good Time (2017)
E povestea a doi frați, Connie și Nick, care jefuiesc o bancă. Primul este „creierul”, iar cel de-al doilea, cu autism sever, este alături pentru a-l sprijini. La un moment dat, lucrurile încep să meargă anapoda. Connie reușește să scape în timp ce Nick este capturat de poliție și băgat în detenție. Când află că Nick este deținut într-un spital din cauza rănilor suferite într-o îmbrânceală, Connie decide să-l salveze. O schemă care are un succes surprinzător până când descoperă că omul pe care la eliberat este un străin.
E un film trepidant, cu o cameră mobilă, hiperkinetică în mijlocul unei acțiuni nocturne. O serie de personaje marginale fascinante, care se ascund în umbra marelui New York. Un film independent care ne reamintește de peliculele anilor ’70 regizate de John Cassavetes și Martin Scorsese. Robert Pattison, excelent în rolul de delicvent, la fel ca fratele său autist, interpretat de Benny Safdie, unul dintre regizorii acestui film. Cu o muzică bună și neobișnuită a compozitorului experimental Oneohtrix Point Never, filmul a luat premiul Cannes Soundtrack. Good Time e genul de cinema american care ne dovedește că tipul de filme pe care îl îndrăgeam cândva se mai poate face încă.
Dacă e puțin, accesează „CE SĂ VĂD?” și găsește ceva pe gustul tău. În rest, promit să revin cu o nouă listă de filme faine pe care să le poți viziona pe Netflix, dar până atunci îți doresc un thrilling plăcut și o călătorie cu suspans în lumea filmului.
Autor: Mircea Bobînă
Susține-l pe Mircea pe patreon.com sau buymeacoffe.com
