De ce vopsim ouăle, ce ritualuri neobișnuite sunt caracteristice perioadei de dinainte de Paște și cum mitologia românească justifică unele tradiții actuale? Olga Chilat, tânără care ilustrează și explică datinile românești în cadrul proiectului
# Săptămâna nebunilor
„Astăzi îi lăsat de sec.
Mă duc, mamă, să mă-nec
Unde-o fi Prutu mai lat
C-am rămas neînsurat.”
Toată seria de datini ce marchează Paștele începe cu ultima săptămână de dinaintea Postului Mare. Această săptămână încheie câșlegii de iarnă (perioada dintre două posturi), în timpul căreia se făceau petreceri, nunți și cumetrii. Ultima săptămână de dinaintea postului se numește „Săptămâna nebunilor”, pentru că doar nebunii, sluții și disperații satelor se însoară. Cei cuminți s-au însurat cu mult mai înainte.
Strămoșii noștri practicau un desfrâu sacru înainte de cele 40 de zile de privațiuni de la plăcerile lumești. Tinerii se mascau în personaje de nuntă (mire, mireasa, nănași, preot) și jucau o nuntă falsă. Alaiul nunții mergea în ospeție la săteni speriind copiii, sărutând fetele și fiind cinstiți cu băutură.
Sărbătoarea aceasta era ținută mai cu seamă de celibatari care întârzie cu însurătoarea. Se credea că nunta ritualică îi va ajuta să se însoare cu adevărat.
„Supărate-s fetele
Că se trec câșlegile.
Nu vă, fete, supărare
C-o venit el Postu Mare
Și vedeți la Sărindare,
Doară va veți măritare.”
În lumea satului arhaic, perioada lăsatului secului coincidea cu trecerea de la iarnă la vară și din anul vechi în anul nou. În noul an agrar, se intra curat. Se făceau petreceri și jocuri cu valoare rituală. Nunta nebunilor se încheia cu ducerea la râu, unde mirii se spălau pe mâini (se curățau) cu un gest ritualic, se duceau sub un pom, unde preotul și dascălul îi „cununau”, apoi porneau înapoi în sat, unde făceau petrecere și dezmăț.
Săptămâna nebunilor se mai numește și săptămâna albă, pentru că, în ultima săptămână de dinaintea Postului Paștelui, nu se mai mănâncă carne, ci doar lactate. În marțea săptămânii albe, se mănâncă brânză.
# Lăsata secului
Lăsata secului sau lăsatul secului este asociat cel mai des mâncării „de sec” (uscate, de post). Dar de fapt, lăsatul secului nu vine de la sec, dar de la latinul saeculum (secol, viață). Acest moment în calendar mai este numit și „lăsatul lumii” (lăsatul vieții mundane, seculare). Prin lăsatul lumii, omul pleacă în căutarea sinelui în sine, prin izolare/meditație/rugăciune/privare de plăceri.
După perioada câșlegilor (perioada în care se joacă nunți), strămoșii noștri intrau într-o perioadă de 40 de zile de purificare (de mâncăruri, băuturi și obiceiuri nocive). Aceasta avea un rol nu doar spiritual, dar și economic în societatea agrară de altă dată. La lăsata secului, începeau lucrările agricole de primăvară.
# Strigatul peste sat
Pe vremuri, înaintea intrării în Postul Mare, se practica o ceremonie de înnoire a timpului, un obicei acum pierdut, numit strigatul/strigarea peste sat. Noaptea, se făcea un foc. În jurul lui, se adunau grupuri de tineri necăsătoriți și recitau strigături înjositoare unii în adresa altora, cu un ton comic.
Băieții aveau un rol de judecători colectivi. Ei cântau sau strigau batjocori fetelor care nu s-au măritat în timpul câșlegilor. Fetele nu se lăsau și trebuiau să răspundă cu iscusință în cântec sau versuri, apărându-se și atacând băieții la rândul lor.
„– Deamu ești fată bătrână. Că și dracu s-o-nsurat și tu nu te-ai măritat…
– Ei hai, hai și hai hai. Să iei fata dracului și să fii mirele ei…”
În unele zone, acest obicei e mai puțin nemilos. Băieții strigau peste sat că cutare are o fată de măritat și are nevoie de un băiat înalt etc.
În alte zone, fetele se strângeau la foc cântând strigături de jale sau de blestem în adresa băieților care le-au amăgit sau care le-au făcut promisiuni deșarte.
Acest obicei se făcea de fața întregului sat. Evenimentul se acompania cu muzică și horă în jurul focului.
# Sântoaderii
Știați că în mitologia românească există creaturi pe jumate oameni, pe jumate cai (ca centaurii)? Sântoaderii sunt opt crai cu corp de om și copite de cal. Din bătrâni, se credea că sântoaderii sun băieți tineri, care răpesc fetele sau care le omoară cu o copită la cap daca le prind ieșind la șezători în post. Frica și abstinența au învăluit sântoaderii cu o energie sexuală. Lor li s-au atribuit primele opt zile din Postul Paștelui. Din punct de vedere religios, astfel strămoșii noștri opreau întâlnirile și distracțiile tinerilor. Dar practic, începutul postului coincidea cu începutul muncilor agrare.
Goana cailor purifica spațiul. De aici vine tradiția încurării cailor (gonirii lor rituale).
De ce opt? Se crede că la românii străvechi săptămâna avea nu șapte, dar opt zile, denumite cu litere. Ciclul de opt zile se numea nundinae. Deși săptămâna de șapte zile a fost adoptată pentru diverse motive, cele mai temute creaturi mitologice au păstrat opt zile de venerare. În formă de opt se modelează colacii rituali. Opt e un simbol al echilibrului cosmic.
Alt grup de semizei erau călușarii, opt la număr, sărbătoriți la Rusalii. Rusaliile pică în a opta săptămână după Paște. Precum sântoaderii pedepseau fetele, zânele rusaliilor pedepseau băieții prin răpire sau lovitură. Astfel, simetria cifrei opt se regăsește în simetria celor două grupuri mitologice: sântoaderii și călușarii.
# Lăzărel
Lăzărel e un obicei practicat de Sfântul Lazăr, înainte de Florii. Un grup de fete – Lăzărițe – se duce prin sat la casele oamenilor și efectuează un dans ritual, acompaniat de un cântec despre Lăzărel – copilul-zeu al vegetației, care moare și învie. Textul cântecului redă elemente din ceremonia păgână a venerării zeului Lăzărel. În schimb, fetele primeau ouă (un alt simbol al fertilității).
Însă originea lui Lăzărel e mai veche decât creștinătatea spațiului românesc. Legenda spune că Lăzărel este fratele mic al nevestei lui Dragobete (și al nurorii Babei Dochia). Baba Dochia, care își ura nora, l-a trimis pe Lăzărel să pască caprele. Acesta a urcat într-un copac să culeagă frunze (sau muguri) pentru capre, dar a căzut și a murit. Sora lui (fără nume) l-a găsit și a început să-l bocească. Trupul lui Lăzărel a fost scăldat în lapte, în care s-au pus frunze de nuc. Unde s-a aruncat laptele din scăldătoare, acolo s-au născut alți copii.
În prezent, în unele zone, obiceiul Lăzărelului include înmuiatul frunzelor de nuc în lapte. Iar acest lapte se toarnă în locuri vulnerabile (stâlpii porților, praguri, crucile mormintelor) pentru a le proteja de forțe malefice.
# Joimari
De Joimari (Joia Neagră sau Joia Patimilor), se deschid porțile raiului și iadului, că să vină moșii morți să sărbătorească Paștele cu noi. În Bucovina, această zi e chiar numită Ziua morților. Se tămâie mormintele strigând: „Sculați, sculați ș-acas haideți!”. Moșii vor rămâne cu noi până în sâmbăta dinaintea Rusaliilor.
Joia morților e o zi magică, în care vorbesc animalele, se aprind focuri la crucile mormintelor și la porțile gospodăriilor, ca atunci când ies morții din morminte să găsească drumul spre casă. Se pomenesc strămoșii, lăsând mâncare și băutură pe masă peste noapte. În această zi, se fac scăldătoare și curățenie, se vopsesc ouăle de Paște.
În mentalitatea arhaică, săptămâna neagră simboliza perioada de degradare neîncetată a timpului, care în duminica Paștelui se va reînnoi. Iar binele va birui răul, viața va birui moartea.
În ilustrație, vedeți contopirea a doua lumi: lumea celor vii și a celor morți separate printr-o poartă, acum deschisă. De sub pământ, urcă strămoșii călăuziți de foc. Cei vii îi așteaptă cu luminile aprinse. Timpul se mișcă de jos în sus pe traiectoria cifrei 8 (simbol astral, în cinstea săptămânii arhaice românești de opt zile) și a infinitului (cu trimitere la trecerea neîncetată a timpului și a plecării noastre în infinit).
# Vopsirea ouălor
Vopsirea și încondeierea ouălor este o tradiție precreștină, practicată de popoarele din Europa Centrală și de Est. Chinezii, rușii, perșii, romanii încă din antichitate dăruiau ouă colorate la sărbătorile ce marcau venirea primăverii și înnoirea timpului. Paștele nostru coincide cu aceste sărbători străvechi.
Ouăle, de fapt, nu se vopsesc, dar se semnează, se scriu. Încondeierea lor mai are denumirea de pisanka (scriere în slavonă). În Ucraina, există chiar un muzeu (Muzei Pîsanka) dedicat în întregime tradiției de încondeiere a ouălor.
Culorile și motivele nu sunt aleatorii. Prin aplicarea lor, oul se vrăjește, obține puteri magice, devine o amuletă. Geto-dacii vopseau ouăle în galben și maro (culorile soarelui).
Nici ciocnirea ouălor nu este aleatorie. Prin ciocnire, oul este sacrificat cu violență. În Bucovina, oul se ciocnește în cap în prima zi de Paște, în fund – în a doua și lateral – în a treia (de aici deconstrucția oului din ilustrație).
Olga va ilustra și explica și tradițiile de după sărbătoarea de Paște, încorporate cu grijă în spiritul nostru. De aceea, vă îndemnăm să urmăriți pagina ei de Instagram, pentru a vă alimenta dragostea pentru elementele culturale ale poporului nostru. Mai mult decât atât, puteți afla mai multe despre proiectul Olgăi într-un interviu realizat de #diez.
