Violatori devin, de multe ori, anume „băieții de treabă”. Recenzie la filmul „Promising Young Woman”

Atenție, acest articol conține spoilere!

Când nu mai ai nimic, trebuie să te iei cu ceva.

„N-am venit aici să beu, am venit să mă mai ieu.”

Probabil acesta ar putea fi considerat un moment istoric când, într-o recezie de film, o piesă din muzica folclorică se întâlnește cu peliculele de tip revenge, cu pop culture, rape culture, mișcarea #metoo etc.

Cassie

Cassie sau Cassandra are 30 de ani, trăiește cu părinții, nu are prieteni, cu excepția șefei sale, și lucrează într-o cafenea cu un design în care poți supraviețui doar cu un simț de autoironie și al umorului foarte bun.

Filmul începe cu imagini dintr-un club de noapte. Din primele cadre, înțelegem că bărbații nu vor fi foarte alintați în acest film. Trei tineri discută aparent despre o colegă sau despre o șefă care îi deranjează, care le strică distracția. Apoi, unul dintre ei o observă pe Cassie.

Aici e momentul în care vezi viitorul și sfârșitul lui Cassie. Răstignită.

Poate chiar ceea ce comentatorii ruși ar numi jertfă sacră. Cu brațele întinse de-a lungul canapelei, Cassie, într-o ținută office, abia se ține trează. „Chiar să nu ai deloc nicio stimă de sine?!”, „Ea chiar o caută…”, „Cineva ar putea profita de starea ei…”, discută tinerii de treabă cu studii superioare, cu loc de muncă stabil, cu ambiții.

Băieții de treabă

Jerry se hotărăște să o salveze. Rolul e interpretat de Adam Brody. Acel Seth crețos, dulce, timid, infantil, the nice, nerdy boy, îndrăgostit de the popular girl din O.C. Jerry. Deja un Seth mai matur o abordează pe Cassie și îi propune să o conducă până acasă. Jerry, băiatul bun, vrea să îi poarte de grijă. Mergând în taxi, Jerry hotărăște să o bucure pe Cassie. Doar orice fată ar fi bucuroasă să ajungă la el acasă și să petreacă o noapte cu el. Iar Cassie, semiconștientă de ce se întâmplă cu ea, cu siguranță, va trăi o senzație plăcută trezindu-se lângă el în dimineața următoare.

Doar că, în momentul în care Jerry începe preludiul, Cassie își începe jocul – un exemplu de breaking the fourth wall foarte convingător. Cu privirea clară, un semizâmbet pe buze în stilul lui Effy Stonem (The Skins), Cassie se uită la tine de parcă ar rosti: „Now we’ll have some fun”. Cu aceeași privire clară, ea se ridică pe coate și i se adresează lui Jerry, momentan preocupat de lenjeria ei, răspicat și sobru: „What are you doing?”.

Jerry face ceea ce fac o mulțime de tineri cu un viitor promițător – e pe cale să comită un viol. Profitând de starea avansată de ebrietate a unei fete, își satisface dorințele sexuale. În caz de eventuale pretenții, întrebări, acuzații – este doar vina ei, nu trebuia să consume alcool în cantități mari, mai mult – de fapt, ea l-a abordat și l-a rugat „să o ducă undeva, oriunde, nu contează”, iar în timpul sexului, bineînțeles, suspina de plăcere. Chiar și orgasm a avut. Multiplu.

În fiecare weekend, Cassie se duce într-un bar din oraș și, mimând că ar fi consumat o cantitate mare de alcool și abia se ține pe picioare, așteaptă când un băiat de treabă se va apropia să întrebe dacă are nevoie de ajutor. Surprinzător, de fiecare dată, acest băiat de treabă nu se lasă mult așteptat. De-a lungul filmului, Cassie se joacă în acest mod cu trei bărbați, fiecare încadrându-se într-o tipologie anume.

După Jerry, urmează tânărul care preferă o atmosferă mai chill, mai retras, la bar stă de unul singur, probabil este pasionat de jocuri video sau de trilogii literare, cinematografice fantastice, consumă periodic droguri, dar nu e un junkie, de câțiva ani, tot scrie un roman și preferă fetele cu care poate discuta despre spiritualitate, meditație sau teoriile, ideile culese din cărțile lui William Foster Wallace, deși, evident, mai mult el vorbește. Tot el face parte din categoria bărbaților care îți spun că nu înțeleg de ce femeile poartă machiaj, sunt mult mai frumoase fără. O frază care ar trebui neapărat să înduioșeze și care îl face „atât de diferit față de ceilalți bărbați”. Un băiat de treabă, de a cărui bunătate profită femeile.

Al treilea e cel mai simplu. Petrece serile la bar, mizează pe prieteni că îi vor plăti consumația, își schimbă des locul de muncă pentru că toți șefii sunt insuportabili și, pentru a economisi din bani, trăiește cu părinții. Probabil, potențial adept al subculturii incel.

Niciunul dintre ei nu are de suferit fizic, deși însemnările pe care Cassie le face în carnetul ei te-ar duce la gândul că e un film revenge clasic, în care răzbunarea vine prin violență, în cazul lui Cassie sângele e de fapt ketchupul care se prelinge din hot dog pe cămașa albă după încă o noapte care a început în bar.

Aparițiile ei sunt mereu diferite, pentru a face față diferitelor fantezii, predilecții ale bărbaților: studentă, angajată a unei corporații, tânără ușor extravagantă, cu reminiscențe din adolescență. Pentru toate gusturile – intrați și luați! Serile de weekend în bar sunt ceea ce o fac pe Cassie să se ridice din pat în fiecare dimineață, pentru că adoarme cu gândul la Nina. Fotografiile cu Nina sunt unicele obiecte din casă adevărate, care au o semnificație, în rest, totul e asemenea cafenelei în care lucrează – decor. Până și părinții par a fi doar un decor.

Sincer, adevărat, ea vorbește doar cu Nina

Deși nu ne sunt prezentate exact toate circumstanțele, înțelegem că Nina e cea mai bună prietenă a lui Cassie, se cunosc de mici. Au mers împreună la facultatea de medicină. Într-o noapte, Nina, inconștientă după ce a consumat mult alcool, este violată de către un coleg într-o cameră din cămin, de față cu alți studenți. S-a întâmplat anume în noaptea în care Cassie nu a însoțit-o la petrecere.

Nina abandonează facultatea. Cassie o urmează. Nina așa și nu își revine după trauma trăită și, aparent, recurge la moarte prin suicid. De fapt, după cum am mai menționat, Cassie moare odată cu Nina. Ea renunță la viață, iar jocul inventat de ea e ceea ce o face să rămână fizic prezentă. În viața ei nu există prieteni, ambiții, planuri de viitor, așteptări, nici măcar dezamăgiri.

Nothing’s gonna hurt you baby

Nu există viitor, așteptări, nici măcar dezamăgiri până când într-o dimineață, a apărut el. Simpatic, un pic stângaci, exact atât cât trebuie ca să te facă să zâmbești, cu un simț al umorul bun, autoironic și… atât de înalt. Un el care bea cafeaua în care a scuipat Cassie, dând de înțeles că nu va renunța la ea ușor. Probabil, scenele cu scuipatul din Titanic sau Lilith sunt mai emblematice, dar aceasta te face să-l îndrăgești și tu pe Ryan. În cafenea, încet răsună piesa Nothing’s Gonna Hurt You Baby de trupa Cigarettes After Sex. În sfârșit, Cassie pare să aibă șansa la o viață a ei, un viitor alături de un fost coleg de facultate și nimic n-o să mai doară, cel puțin nu atât de tare. După o confruntare cu decana care nu-și amintește de Nina, dar îl ține minte pe cel care a violat-o – Alan Monroe, un medic bun, cu o reputație excelentă – și o întâlnire cu o fostă amică din facultate, care nu a crezut-o pe Nina când i-a zis de viol, pentru că… Nina mai obișnuia să consume alcool în cantități mai mari, Cassie apare la ușa celui care o aștepta de mult timp. Unica persoană care își amintește de Nina, îi pronunță numele, e avocatul lui Alan Monroe, care e gata să facă orice ca greutatea vinei pe care-o poartă să devină măcar puțin mai suportabilă. Anume întâlnirea cu el o face pe Cassie să pună la îndoială acțiunile sale și să-și amintească de propria viață.

Pentru că a trecut atât de mult timp de când n-a mai trăit, Cassie nu mai ține minte cum e o întâlnire, cum e să flirtezi, să primești complimente, să râzi. Cassie dansează cu Ryan într-o farmacie pe melodia Stars are blind de Paris Hilton. Probabil mulți critici ar cataloga scena drept una tipică unui romcom, siropoasă și clișeică. Doar că Bo Burnham și Carry Mulligan joacă atât de bine, încât aceste cadre par atât de cunoscute, personale și anume alegerea unei piese considerate ieftine, dar catchy o face atât de credibilă.

Cassie pare să-și înfigă degetele în viață, în viața sa. Își caută un loc de muncă nou, petrece tot mai mult timp la Ryan și chiar îl prezintă părinților. Și totul ar fi bine și frumos dacă nu ar exista semne. Detalii, simboluri care îți reamintesc despre faptul că Cassie s-a despărțit de viață demult și, odată răstignită, ea nu va învia.

Pe parcursul filmului, poți observa cadre în care Cassie apare, voalat, în postură de înger sau de sfântă, în orice caz, a unei ființe ce nu mai aparține acestei lumi. Dar totodată, observi și alte detalii care ar indica un final fericit, în momentul în care o vezi pe Cassie dansând în farmacie cu Ryan chiar îi dorești atât de mult un final fericit.

În peliculă predomină două culori: albastru și roz, uneori întrerupt sau alternat cu roșu. Cassie se îmbracă mereu în roz, albastrul e tot ce ține de lumea bărbaților. Pe parcurs, odată cu apariția lui Ryan observi că în ținutele ei apar elemente albastre, ea pare să găsească forțe și sens să îmbrățișeze această lume, încet, atent, la propriu și la figurat.

Doar că Cigarettes After Sex au mințit, chiar dacă cântau doar pe fundal: „Everything will hurt you, baby”.

Într-una dintre seri, Cassie, îmbrăcată în rochie albastră, descoperă prin intermediul unei înregistrări video la telefon cum cel care a scos-o din lumea ei roz, care a determinat-o să-i mai dea vieții o șansă, cu mulți ani în urmă, privea cum Nina era violată și chiar comenta ceva. Ryan a fost un bystander în timp ce Nina era agresată sexual. El a fost unul dintre cei care indirect au dus la moartea Ninei. Dacă Ryan a fost un bystander, Cassie s-a simțit bystander, deoarece nu a reușit să o salveze pe Nina, deoarece a fost nevoită să privească cum ea treptat dispare, iar toate încercările sale de a nu-i da drumul erau zadarnice, Nina nu putea să nu privească înapoi – Euredice trebuia să rămână definitiv în Hades, iar Cassandra, cea profețiilor căreia nimeni nu le dă crezare, să rămână într-o imitație a vieții.

Filmul lui Emerald Fennel nu e un film revenge clasic precum Kill Bill, I Spit on Your Grave, The Brave One sau Ms .45. Unica asemănare cu cel din urmă ar putea fi elementele religioase, eroina din Ms .45 se îmbracă în costum de călugăriță în actul său final de răzbunare. Cassie optează pentru costumația de soră medicală – totul trebuie să se încheie așa cum a început. După ce își joacă rolul de stripteuză la petrecerea de burlac a lui Alex Monroe, Cassie are o confruntare directă cu acesta.

Într-o cabană din pădure, Cassie moare fizic. Simbolic, moartea fizică a lui Cassie arată exact ca moartea spirituală a lui Nina – pe pat, cu Alex Monroe peste ea. Iar deasupra patului, în ritmul mișcărilor lui Alex, tremură un tablou cu un cowboy și cu inscripția Yee Haw.

Dimineața, ca într-o scenă dintr-un film fantasy, razele de soare cad direct peste trupul lui Cassie asemenea unui ritual de sanctificare sau de eliberare. Razele dimineții nu mai sunt niște gheare de lumină care îi aminteau că urmează o nouă zi fără Nina, aceeași zi deja de 10 ani. Razele de soare o mângâie, Cassie s-a răzbunat pe viață și a devenit un înger al dimineții – Morning Angel fiind ultima piesă din coloana sonoră a filmului.

A promising young man
„bazat pe fapte reale…”

Pe 18 ianuarie 2015 în campusul universității Stanford, Brock Turner, în vârstă de 19 ani, student atlet la prestigioasa universitate din Ivy League a abuzat-o sexual pe o tânără de 22 de ani în timp ce aceasta era inconștientă în rezultatul consumului de alcool. Doi tineri, care treceau cu bicicletele pe alături, au observat că ceva e în neregulă și au intervenit. Au chemat poliția și l-au reținut pe Brock Turner până la sosirea acesteia. Cazul dat a fost puternic mediatizat și discutat, atât în contextul incidenței cazurilor de abuz sexual din campusurile universitare din SUA, cât și din cauza modului în care s-au desfășurat ședințele de judecată, a declarațiilor judecătorului, ale avocatului lui Brock Turner, ale rudelor acestora și a manierei în care unele instituții media au reflectat acest caz. Anume sintagma „tânăr cu un viitor promițător” a fost folosită de către unii jurnaliști și de judecătorul pe caz la adresa lui Brock Turner. Se discuta modul în care un scurt incident poate avea urmări atât de grave pentru un tânăr cu un viitor promițător înainte – student la Stanford, atlet.
Într-o scrisoare publicată înainte de pronunțarea sentinței, tatăl lui Brock Turner și-a exprimat îngrijorarea că fiul său „ar putea plăti un preț prea mare pentru 20 de minute de acțiune”. În martie 2016, Brock Turner a fost condamnat pentru agresarea sexuală a unei femei inconștiente la o petrecere a fraternității. Acesta risca să primească 14 ani de închisoare. Procurorii au cerut șase. Într-un final, Turner a primit doar șase luni de închisoare pe o perioadă de probațiune de trei ani după ce judecătorul s-a arătat îngrijorat că o sentință mai aspră „ar putea avea un impact sever” asupra tânărului de 20 de ani.

După trei luni petrecute în închisoare, Brock Turner a fost eliberat.

Cunoaște-mi numele

Pe tot parcursul desfășurării ședințelor de judecată, numele victimei era păstrat în anonimat, referindu-se la ea drept Emily Doe. În 2019, Chanel Miller a renunțat la anonimat, publicând romanul autobiografic „Cunoaște-mi numele”.

Prin acest gest, Chanel Miller și-a revendicat numele și, odată cu el, identitatea. În interviurile acordate, Chanel explică cum gestul de a publica o carte despre experiența sa a eliberat-o într-o oarecare măsură de trauma suferită, despre confortul de a nu mai fi nevoită să se ascundă sub o altă identitate, despre importanța de a comunica și altor victime că ceea prin ce au trecut nu le definește viața, însă ceea ce te cucerește e sinceritatea cu care ea mărturisește cât de mult i-a fost dor ca cei din jur să i se adreseze pe nume, ca ea să-și rostească numele, măcar pentru simplul motiv că dintotdeauna a crezut că are un nume frumos.

Motivul numelui interpretat sub această formă este deseori întâlnit atât în literatură, în cinematografie, cât și în mișcări pentru dreptate socială. La fel ca Chanel, Cassie simțea cât de nedrept e că toți îl cunosc pe Alex Monroe, foștii colegi, decana îi pronunță numele cu admirație sau interes, însă de Nina nu își amintește nimeni, nici măcar numele nu îi e rostit. Și, la fel ca Chanel, Nina simțea că i-a fost furată identitatea, că ea a devenit o parte din identitatea lui Alex Monroe, pe el îl văd cei care privesc spre ea.

Lipsind o persoană de numele ei, îi furi și din personalitate, din ceea ce o deosebește, din istoria vieții sale. În romanul „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood (ecranizat de Hulu), Offred (în viața înainte de a ajunge în Gilliad June) își rostește sieși: „Vreau să fiu ținută în brațe, să mi se spună pe nume. Vreau să fiu prețuită, așa cum nu sunt aici, vreau să fiu mai mult decât importantă. Îmi tot repet numele anterior, îmi reamintesc de ce eram în stare cândva, cum mă vedeau cei din jur”. De fapt, sloganul „ține-i minte numele” este deseori folosit în cazurile când se întreprind măsuri ca victima să fie dată uitării, când este mușamalizat cazul sau persoanele vinovate au primit o pedeapsă mult prea mică sau nu au fost pedepsite deloc. Este cazul lui Breonna Taylor, al lui Ingrid Escamilla, al lui Marisela Escobedo și al multor altora.

Cazul lui Brock Turner versus Chanel Miller pentru mulți nu a însemnat ceva senzațional, de fapt, la fel ca sentința aplicată lui Turner, chiar dacă a fost pe larg mediatizată. Nu a reprezentat o noutate pentru numeroase tinere care au trăit în campusul universitar nu doar minunata experiență de a fi studentă, dar și experiența de a fi victimă a unui viol sau, cel puțin, a unor cazuri de hărțuire sexuală.

Abuzuri sexuale în campusurile celor mai prestigioase universități americane
It’s a she said/he said situation

În 2015, a avut loc premiera documentarului The Hunting Ground. Dacă cineva nu l-a privit, cel puțin îi este cunoscută piesa lui Lady Gaga Til it Happens to You – coloana sonoră a acestui documentar. The Hunting Ground relatează despre cazurile de abuz sexual din campusurile celor mai prestigioase universități din SUA și despre modul în care atât poliția, cât și administrația instituțiilor le ascund, le mușamalizează, le rezolvă în defavoarea victimei, ghidându-se după același It’s a she said/he said situation menționat și de Cassie în discuția cu decana. În situația în care tinerele studente înțeleg că nimeni nu e dispus să le ajute, acestea pornesc o proprie investigație. Ceea ce descoperă e că, în primul rând, sunt mult mai multe decât își imaginau. Apoi, urmează o demascare a întregului sistem. Universitățile din Ivy League țin mult la prestigiul lor, la acele liste best colleges rankings ce apar anual. Pentru a păstra prestigiul, e nevoie de mulți bani, cele mai mari sume de bani vin din partea donatorilor care, de regulă, sunt absolvenți ai universităților respective, de cele mai multe ori foști membri ai fraternităților. Privind documentarul, înțelegi că aceste fraternități fac parte din cultura americană și pentru mulți reprezintă ceva sacru, cum ar fi la noi relațiile de cumetri, nănași, fini – funcționează după același principiu, sunt legături pe viață ce, de multe ori, au un mare impact asupra relațiilor, a activităților profesionale.

În cultura americană, să fii absolvent al universității Stanford sau Harvard înseamnă să rămâi întotdeauna parte a acestei comunități. Prin urmare, nu e de mirare că judecătorul a fost atât de blând cu Brock Turner – și el a învățat la Harvard. Mai mult, a făcut parte din echipa sportivă. Iarăși, bazându-te pe realitățile noastre, este greu să-ți imaginezi de ce echipele sportive ale universităților americane se bucură de o popularitate atât de mare, pentru că… câtă vâlvă poate crea un meci de fotbal între universitățile noastre?! Însă în SUA victoriile în domeniul sportului aduc mult prestigiu universității… și foarte mulți bani, iar Brock Turner făcea partea din echipa înotătorilor de la Stanford.

De fapt, atât The Promising Young Woman, cât și The Hunting Ground au vrut să demonstreze că cei care săvârșesc violuri sunt de foarte multe ori cei pe care îi considerăm tineri de treabă, educați, din familii bune, cu un nivel de cultură generală destul de înalt. Să devii victima lor e foarte ușor, deoarece nu te aștepți să aibă asemenea devieri, iar ei sunt foarte siguri că nu vor păți nimic, pentru că toți îi știu ca pe niște băieți de treabă și cine ar risca să le tulbure viitorul promițător doar pentru că o fată a băut prea mult.

Și dacă partea cu abuzurile din cadrul campusurilor universitare pare cam departe de realitățile noastre sau poate cunoaștem prea puțin, băieții de treabă sunt o constantă universală. Într-o emisiune de la TV8, Dumitru Petru Sliusarenco, fost jurist de la Promo-Lex, a fost invitat să vorbească despre experiența sa profesională, despre cazurile de care s-a ocupat într-o ediție ce aborda tema abuzului sexual asupra femeilor. Printre altele, acesta a mărturisit că nu o dată a fost întrebat de judecători, de avocați, de experți în domeniul drepturilor omului despre cazurile de viol care au fost mai mediatizate: „Da, dacă așa între noi, ea totuși a fost victimă sau nu?”. Așa că niciodată nu știi dacă băiatul de treabă, care de 8 Martie scrie pe Facebook cât de mult îl indignă modul sexist în care unii interpretează această sărbătoare, uitând de semnificația ei adevărată, la o eventuală petrecere, nu va scăpa ocazia să abuzeze sexual o tânără care a consumat o cantitate mai mare de alcool. Și nu va fi deloc surprinzător dacă, a doua zi, dânsa se va adresa unei autorități, femeie sau bărbat – nu contează, iar ca răspuns va primi: „Dar poate tu singură ai vrut?”.

~~~
Epilog
„[…] orice relație adevărata este, într-o oarecare măsură, toxică. Altfel, ea nu poate fi adevărată.”

Una dintre piesele din coloana sonoră a filmului este Toxic, interpretată de Britney Spears pe un aranjament special la vioară, realizat de Anthony Willis. Luând în considerare cele prezentate în paragrafele de mai sus, e ușor să-ți dai seama că, cel mai probabil, alegerea acestei melodii ține de subiectul masculinității toxice, al mediului toxic din campusurile universitare și din societate per general. De asemenea, după apariția documentarelor Framing Britney Spears și This is Paris (Paris Hilton), unii critici și simpli comentatori au găsit o corelație între subiectul filmului și specificul coloanei sonore, și anume modul în care timpul a schimbat maniera în care interpretăm anumite fenomene sociale sau cazuri concrete. Astfel, atât Britney, cât și Paris au fost într-o oarecare măsură reabilitate, din antiexemplu au devenit victime ale societății patriarhale, ale standardelor impuse de către aceasta, promovate activ de media. Doar că acest paragraf nu este despre acest tip de toxicitate. De fapt, e un manifest împotriva tendinței mass-media de a califica aproape toate relațiile drept toxice.

„Nina era deosebită, foarte deșteaptă, ea era unică, adevărată, chiar și la vârsta de patru ani… Ea s-a născut cu personalitate, aceeași față, același mers, același umor. Mie nu-mi venea să cred că ea mi-a propus să fim prietene. Nu-i păsa de părerea altora, cu excepția părerii mele… pentru că ea era așa de… Nina.” Acest scurt monolog al lui Cassie la vizionare pare atât de lung, pentru că e pentru prima oară când Cassie vorbește despre Nina, pronunțându-i în mod repetat numele. E un monolog sincer. Povestind despre Nina, Cassie dispare, vezi umbra fericirii pe chipul ei, de parcă ea a așteptat atât de mult să povestească cuiva ce însemna pentru ea Nina. Pare că ea chiar uită pentru un moment că cel care o ascultă e Alex Monroe. Nina… modul în care ea îi pronunță numele, accentuând consoanele, de parcă i-ar intensifica prezența… pentru că Nina, de fapt, nu a părăsit-o niciodată. Lo-li-ta, aceeași dorință obsesivă de a rosti numele celei care e parte din tine pentru totdeauna.

Dacă Promising Young Woman ar fi fost un serial în care este prezentată detaliat relația dintre Cassie și Nina, este foarte probabil că unii critici sau chiar voi ați fi văzut în acesta un exemplu de relație toxică. Cel puțin unul dintre motive pentru o astfel de percepție a peliculei ar fi modul în care media califică atât de multe relații ca fiind toxice. Doar că, în opinia mea, orice relație adevărata este, într-o oarecare măsură, toxică. Altfel, ea nu poate fi adevărată. Adevărul este toxic, tot ce e viu, bazat pe sentimente, emoții reale, contradictorii este toxic. Dacă excluzi toxicitatea, te alegi cu o imitație, imitația unei relații, a unei vieți.

Nina ar fi fost cea care o submina pe Cassie, care nu-i permitea să crească, să fie independentă. Nina ar fi fost cea care domina, poate chiar se folosea de ea pentru a se simți și mai bună. Cassie ar fi cea care îi era întru totul fidelă, gata oricând de orice sacrificiu doar pentru a fi în preajma ei. O relație de prietenie toxică care le împiedică „să se dezvolte independent, să se autodescopere, să-și valorifice magnetismul feminin, să-și cunoască adevărata valoare, să devină cea mai bună versiune a sa”.

Lila și Lenu ale Ellenei Ferrante, C.C. Bloom și Hillary Whitney din Beaches, Holly și Marin și Me Without You, Thelma și Louise din filmul cu același nume, Kathy și Vera din The Edge of Love sau din producții mai recente Beth și Addy din Dare Me, Kate și Tully din Firefly Lane – toate în prezent sunt catalogate de către unii critici și jurnaliști drept exemple de relații toxice. Probabil dacă între Cassie și Nina nu ar fi fost o relație atât de apropiată, de lungă durată dacă nu ar fi fost mereu doar ele două, Cassie ar fi putut trece peste moartea lui Nina, ar fi găsit un sens în viață și fără ea, doar că Nina a fost marea ei iubire.

Filmul lui Emerald Fennell, cu siguranță, reușește să dezvolte subiectul actului sexual fără consimțământ, modul în care victimele unor astfel de abuzuri fie sunt ignorate, fie chiar sunt blamate și reușește să combată stereotipul că violatorii sunt neapărat persoane cu un comportament agresiv, inculte, cu antecedente penale, proveniți din medii social defavorizate etc.

Și totuși, pentru mine, Promising Young Woman rămâne a fi pe departe un exemplu de revenge movie în sensul clasic al acestuia.
Cassie nu se răzbună pe Alex Monroe, pe bărbați, pe societatea patriarhală, Cassie se răzbună pe viață renunțând la ea.
Viața care i-a luat-o pe Nina și i-a dat în schimb un cupcake colorat, cu cremă albastră de vanilie și cu picături de sos roșu de zmeură – la dolce vita!