În ultimii ani, ascensiunea mai multor conservatori la putere a menținut practica cenzurii cărților în jurul lumii.
Biserica Catolică din Polonia a ars cărțile din seria „Harry Potter”, suspectându-le că promovează vrăjitoria, pe când Erdogan a distrus mai mult de 300 000 de volume după tentativa de lovitură de stat din 2016.
În America lui Trump, cu circa trei ani în urmă, erau contestate sau cenzurate mai mult de 480 de volume, printre care seria pentru copii Captain Underpants și romanul despre viața adolescenților și problemele lor de sănătate mintală – Thirteen Reasons Why.
În contextul ultimelor evenimente din lume, al cenzurii și al opresiunii în raport cu libertatea circuitului informației veridice, propunem o listă de cinci cărți care au vorbit sincer și direct despre problemele cu care s-au confruntat diferite țări în cadrul societății lor.
„Bastarda Istanbulului” de Elif Shafak
Elif Shafak este o scriitoare turcă ale cărei romane se află în mâna unui procuror care va decide dacă volumele sale respectă valorile și moravurile societății pe care și-o dorește Erdogan.
Elif devine vocală despre abuzurile sexuale, crimele și prejudecățile societății în care trăiește în volumul pe care îl publică în 2006, care devine rapid un bestseller. „Bastarda Istanbulului” începe cu povestea unei tinere care se răzgândește să facă avort, peste care se suprapun vocile și frământările mai multor generații de femei și bărbați din Turcia. Așa cum nota Geraldine Bedell în The Guardian, la ultimele pagini rămâi cu senzația că ai cunoscut un întreg arbore genealogic, sub coroana căruia stau la adăpost viziunile despre viață ale mamelor, mătușilor, copiilor și unchilor din familia turcă.
Romanul este o oglindă pe care autoarea i-o pune în față societății în care a crescut și care este percepută drept insultă pentru „caracterul turc”. Viețile intime ale personajelor sunt întrerupte de discuții politice pe teme sensibile precum selecția istoriei din manuale și negarea genocidului armean care a avut loc la începutul secolului trecut, când Imperiul Otoman a ucis aproape un milion și jumătate dintre cetățenii săi armeni.
„Am descoperit, de-a lungul timpului, că emoțiile nu sunt nelimitate. Vine un moment în care obosești să-ți tot fie frică”, spune Elif Shafak într-o conferință TED.
„Iranul meu” de Shirin Ebadi și Azadeh Moaveni
Shirin Ebadi e prima femeie judecător din Iran și unul dintre cei mai importanți apărători ai drepturilor omului din țara ei. E și prima femeie din lumea musulmană care a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2003, pentru lupta ei pentru democrație și drepturile femeilor și ale copiilor.
Cartea a fost publicată pentru prima dată în Statele Unite, după ce Shirin Ebadi a dat în judecată guvernul american obligându-l să ridice interdicția de publicare în SUA a autorilor din țările aflate sub embargo american. Cartea nu poate fi citită în Iran, statul fiind condus de Liderul Suprem Khamenei, care nu tolerează nici acum, după zeci de ani de crime extrajudiciare, opiniile critice la adresa regimului și care-și judecă cetățenii după coduri religioase din secolul al VII-lea.
Dincolo de toată greutatea simbolică a acestei cărți, ea îi aduce cititorului o mărturie sinceră și profund umană asupra celei mai agitate perioade din istoria recentă a Iranului.
„Altă țară” de James Baldwin
„Altă țară” e un roman în trei părți al lui James Baldwin, un afroamerican gay și activist pentru drepturi civile în anii ’60. Atât călătoriile lui Baldwin în Paris și Istanbul, cât și relația lui de dragoste-ură cu Statele Unite persistă în romanul scris în decursul a 14 ani și publicat în 1962. Cartea relatează încercările unui grup de prieteni din Greenwich Village, New York, de a se adapta la o lume fără Rufus Scott, un interpret de jazz de culoare, care se sinucide după o relație violentă cu o femeie albă sudistă.
Cartea pătrunde în subiecte tabu pentru America anilor ’60, precum: relații interrasiale, homosexualitate, abuz sexual, sănătate mintală. Politicul și personalul se îmbină într-o narațiune onestă și dură, care scoate la înaintare anxietățile unor artiști în criza vârstei de mijloc.
Cenzorii americani nu au lăsat romanul să circule liber. În 1963, cartea a fost interzisă în New Orleans și a atras atenția FBI-ului, care a inclus-o în rândul cărților „periculoase” și „imorale”.
În statul Georgia, comitetul pentru cenzură literară a lucrat în liniște cu distribuitorii pentru a elimina 1 500 de copii din circulație, „pentru că această carte a fost scrisă de un negru”.
În Australia, unul dintre cei mai mari cenzori ai Vestului din secolul al XX-lea, cu vreo 15 000 de cărți cenzurate între 1920 și 1970, romanul „Altă Țară” a fost sistat în august 1963, în urma deciziei Departamentului vamal.
„O lume se destramă” de Chinua Achebe
„O lume se destramă” este primul roman al autorului nigerian Chinua Achebe. Cartea gravitează în jurul tensiunii dintre viața tradițională africană și modernitate.
Romanul, publicat în 1958, explorează viața unui trib nigerian în perioada precolonială și schimbările survenite odată cu sosirea europenilor în Africa la sfârșitul secolului al XIX-lea. „O lume se destramă” e considerat unul dintre cele mai importante romane africane, fiind și primul romanul african scris în limba colonialiștilor – engleza.
Cartea descrie traseul lui Okonkwo, un fermier și războinic renumit în trib, exilat după ce omoară accidental un băiat din clan. Când revine cu familia sa din exil, oamenii albi și-au început „misiunea de civilizare” în satul lui.
Malaysia, la rândul ei o fostă colonie britanică, interzicea romanul din cauza criticii colonialismului. Romanul a fost interzis o vreme și în Nigeria, însă în prezent, rămâne interzis doar în Malaysia.
„Republica Populară a Amneziei. Tiananmen 1989” de Louisa Lim
La 31 de ani de la masacrul din Piața Tiananmen din Beijing, când sute de studenți, care cereau Partidului Comunist reforme democratice, au fost omorâți de armată, în China e interzisă orice referire la acest eveniment. În contextul în care cultivarea uitării este politică de stat, iar cenzura e una dintre instrumentele de bază, cartea jurnalistei Louisa Lim, fostă corespondentă din China pentru NPR și BBC, e o recuperare necesară.
„Republica Populară a Amneziei” are la bază numeroase interviuri cu oameni care au participat la protestele din 1989, ceea ce le-a schimbat radical viețile. În paginile cărții, cunoaștem un fost soldat trimis să împuște studenți în piață, care, în urma traumei, a început să picteze obsesiv oroarea acelor zile, un fost lider al studenților, care nici după ce și-a schimbat numele nu a reușit să se ascundă de vigilența autorităților, un fost înalt oficial care, după șapte ani de carceră, trăiește sub urmărire continuă, mame ai căror copii au fost omorâți în Tiananmen și care nu și-au pierdut curajul să țină memoria vie sau să facă investigații pe cont propriu.
Dincolo de faptul că te face să înțelegi mai bine China prezentului și cutremurul social din 1989, cartea Louisei Lim e un amintire importantă despre propria noastră formă de amnezie.
