Modalitățile de infectare cu HIV sunt diverse. Totuși, până în prezent epidemia globală de HIV a fost întotdeauna strâns legată de atitudini negative față de persoanele LGBT și bărbații care fac sex cu bărbați (BSB). La începutul epidemiei de HIV, în multe țări, bărbații homosexuali și alți bărbați care întrețin relații sexuale cu bărbați au fost deseori supuși abuzului, deoarece erau considerați responsabili de transmiterea HIV. Raportările senzaționale din presă, care au devenit din ce în ce mai homofobe, au alimentat această viziune.
Conexiunea greșită între BSB și HIV a fost făcută în 1981, când au fost raportate primele cazuri de Pneumocystis carinii la bărbați tineri homosexuali. Presa cita medicii din New York și California care au diagnosticat printre bărbații homosexuali 41 de cazuri de formă rară și adesea rapid fatală de cancer. În primii ani, maladiei i s-a dat numele de GRID (boală de imunodeficiență homosexuală) datorită omniprezenței sale în populația homosexuală.
Două generații mai târziu, GRID a evoluat în ceea ce am ajuns să cunoaștem ca HIV/SIDA. Cu toate acestea, în ciuda faptului că boala nu mai rămâne limitată doar la bărbații homosexuali și bisexuali, realitatea este că acest segment al populației este cel mai afectat de această epidemie.
Ultimele studii arată totuși că nu homosexualitate, ci homofobia continuă să fie o barieră majoră pentru a pune capăt epidemiei globale de SIDA.
Persoanele LGBT se confruntă adesea cu violență, încălcări ale drepturilor omului, stigmatizare și discriminare. Acești factori împiedică persoanele LGBT să acceseze servicii de prevenire, testare, tratament și îngrijire vitale în cazul infectării cu HIV. Drept urmare, unele persoane din comunitatea LGBT trăiesc cu HIV, fără să cunoască asta sau sunt diagnosticate târziu, când HIV este mai greu de tratat.
Mai mult, experiențele de opresiune și homofobie, care tind să pătrundă în familie, școală și comunitate, afectează în special tinerii homosexuali și bisexuali, care se află în procesul de stabilire a identității lor personale. Spre deosebire de alte grupuri marginalizate (de exemplu, imigranți), care cresc cu oameni ca ei și care primesc sprijinul familiilor lor, tinerii homosexuali și bisexuali au în mod frecvent dinamici familiale mai complicate și adesea abuzive (D’Augelli, Hershberger și Pilkington, 1998; Pilkington & D’Augelli, 1995). Într-un studiu științific, Ryan, Huebner și Sanchez (2009) au arătat efectele puternice ale homofobiei în cadrul familiei. Acești cercetători au comparat situația adulților tineri – lesbiene, homosexuali și bisexuali (LGB) respinși cu situația celor sprijiniți de familiile lor.
Tinerii LGBT respinși au fost de 8,4 ori mai predispuși să fi încercat să se sinucidă; de 5,9 ori mai predispuși să raporteze niveluri ridicate de depresie; de 3,4 ori mai probabil să utilizeze droguri ilegale și de 3,4 ori mai probabil să aibă relații sexuale riscante. Pentru tinerii bărbați homosexuali și bisexuali, această formă de neacceptare începe în copilărie și adolescență.
GenderdocM a discutat cu patru bărbați homosexuali din Republica Moldova pentru a înțelege mai bine motivele care i-au făcut mai vulnerabili în fața virusului, dacă sunt căi efective de luptă cu epidemia HIV și cum e să trăiești cu HIV în Republica Moldova.
Nikita, Ion, Răzvan și Anton au vârste și profesii diferite. Unii dintre ei sunt din Chișinău, alții din mediul rural, unul locuiește peste hotarele țării. Stigma socială față de acest virus îi face să ascundă informația cu orice preț și îi lasă singuri, față în față cu fricile induse de virus.
„Când spun cuiva că trăiesc cu HIV, prima întrebare care mi se adresează este: „Cât mai ai de trăit?” Problema mare cu care mă confrunt este că oamenii nu sunt informați. Informație este, dar nu o prea citește nimeni, până în momentul în care se confruntă cu virusul”, a spus Anton (22 de ani, frizer).
Ceilalți băieți au confirmat faptul că oamenilor le este, în continuare, frică de persoanele care trăiesc cu HIV, chiar dacă există multă informație disponibilă.
„Recent, la facultate am avut dezbateri despre căsătoria persoanelor de același sex și primul argument contra al colegei mele a fost că persoanele homosexuale sunt supuse unui risc mai mare de a se infecta cu HIV”, explică Nikita (21 de ani, student la Drept).
„Mă simt diferit de alți oameni și oamenii mă condamnă, mă izolează. N-am loc în societatea noastră. Am făcut cunoștință cu o persoană, m-am îndrăgostit, iar atunci când i-am spus că trăiesc cu HIV, mi-a spus că nu poate fi nimic între noi. Nu îl pot condamna. Lumea e foarte puțin documentată”, a spus Ion (un tânăr profesor de dans).
Când spune că lumea e puțin informată, Ion vorbește inclusiv despre tratamentul antiretroviral, pe care, dacă îl primești constant și strict după cum l-a prescris medicul, HIV este redus la un nivel nedetectabil. Prin urmare, riscul de a transmite virusul altcuiva, chiar și în lipsa altor metode de protecție – este minim. În această situație are loc ceea ce este acum numit „N=N Nedetectabil=Netransmisibil”.
Totuși, tinerii aleg adesea să se aventureze în relații neprotejate cu oameni care nu știu nimic despre statutul lor HIV, decât să facă sex protejat cu cineva care îi preîntâmpină responsabil că trăiește cu HIV.
Chiar și atunci când își ascund statutul și nu primesc ofense în față, tinerii care trăiesc cu HIV se simt izolați din cauza atitudinii generale din societate: „Lumea nu știe neapărat și te respinge din cauza asta, dar ăsta e felul în care te simți din cauza discuțiilor din jur. Atitudinea lor negativă te face să te izolezi din cauza problemei pe care o ai, devii mai retras. Când se discută la tema respectivă, te străduiești să eviți să te implici pentru că te simți incomod”, spune Răzvan (37 de ani, bucătar).
Dincolo de stigma socială, viața cu HIV nu se deosebește prea mult de o viață obișnuită, o spun eroii.
„Viața mea nu s-a schimbat deloc. Am setate două deșteptătoare la ora la care trebuie să-mi iau pastila. Deja mi-a intrat în obișnuință. O dată la 6 luni mai fac niște teste. În rest, e o viață absolut obișnuită”, a spus Nikita.
Răzvan a confirmat: „O pastilă pe zi nu e problemă. Eu o primesc la ora 23.00, înainte de culcare. A doua zi dimineață mă trezesc om normal. Tratamentul nu are efecte adverse.”
Anton a spus că ceea ce contează cu adevărat este importanța pe care i-o dai acestui virus: „Poți lăsa mâinile în jos și suferi sau îți poți lua viața în mâini, mergând să dai testul, luând tratament și ducând un mod de viață obișnuit. Contează doar propria motivație, mai ales că tratamentul se oferă gratuit tuturor persoanelor care trăiesc cu HIV.”
Nikita a aflat că trăiește cu HIV înainte de majorat, avea 17 ani și era în vacanța de vară în satul natal. După câteva viroze consecutive, medicul de familie i-a sugerat să facă testul la HIV. Apoi, peste un timp, l-a rugat să-l repete. „Ulterior, la o petrecere de familie, asistenta medicală din sat, care este vecina noastră, mi-a spus să-i dau numărul meu de telefon. Mi-am dat imediat seama despre ce e vorba, așa că am venit la Chișinău să dau repetat testul și atunci am aflat că sunt infectat.”
Fiind minor, pentru a primi terapie, Nikita avea nevoie de semnătura mamei sale: „Nu știam cum să-i spun, dar vroiam să iau terapia. Medicul mi-a spus că ar fi de dorit să începem cât mai curând. Mi-am luat inima în dinți și i-am spus mamei. Mama a venit la Chișinău și a semnat toate actele. Mă uitam la mama și muream de rușine în acele momente. Nu știam ce să zic sau să fac. Mama tot nu știa prea multe despre HIV. Nu a zis nimic, am văzut-o cum plânge și nu m-am simțit bine deloc. Am plâns și eu câteva zile.
Apoi mama s-a informat și m-a sunat să-mi zică: „Știi că nu e atât de strașnic, poți trăi cu asta și mama oricum te iubește. Susținerea mamei a contat mult, dar chiar așa a durat până să-mi revin. Am avut depresie. Apoi citind mai multă informație, mi-am dat seama că virusul nu o să mă omoare, am o viață întreagă de trăit și nu o pot trăi în depresie, trebuie să ies cumva din asta.”
Răzvan a aflat că trăiește cu HIV la 35 de ani, dar asta nu l-a ajutat să treacă mai ușor peste vestea neașteptată: „Am dat testul la GENDERDOC-M. Nu-l dădusem de câțiva ani, dar nici nu am avut simptome care să mă alarmeze. Este greu când afli informația. Mi-a fugit pământul de sub picioare. Ceva s-a terminat definitiv în viața mea. Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat. Nu am crezut că având relații o dată în jumătatea de an sau mai rar te poți infecta, nu credeam că mi se poate întâmpla.”
Și Anton abia împlinise majoratul când a aflat că trăiește cu HIV. De fapt, nici nu planifica să dea un test în acest sens. Nu a avut vreun simptom care să-i dea bănuieli.
„Centrul GENDERDOC-M avea o campanie care spunea că, dacă faci testul la HIV, primești un voucher. La moment m-a interesat voucherul, nu altceva. Însă testul a ieșit pozitiv, apoi m-am dus la spital însoțit de un angajat al Centrului și în scurt timp am început tratamentul antiretroviral. Am avut noroc că s-a depistat devreme.”
Ion crede că multe persoane homosexuale evită să meargă într-o instituție medicală să facă testul HIV pentru că le este frică de stigmatizare.
„Ar fi fost mai complicat să merg direct la un centru medical. Fără GDM, nu știu ce s-ar fi întâmplat. Sincer să fiu, nici nu știam unde mă pot adresa. Nu știu ce era să se întâmple cu mine. Eu sunt mai rușinos. Dacă plecam la medic, medicul avea să-mi pună întrebări incomode. Nu avea să am curajul să-i explic cum m-am infectat.”
„Este mult mai complicat să fii persoană homosexuală care trăiește cu HIV, pentru că oamenii te etichetează automat, spun că e o pedeapsă de la Dumnezeu pentru homosexualitate. Nu e neapărat să mi se spună în față. E suficient că aud cum se vorbește în societate, în anumite grupuri de amici. Virusul HIV este foarte des asociat cu homosexualitatea”, a adăugat Nikita.
Și Răzvan consideră că unul dintre motivele principale, care împiedică persoanele din comunitatea LGBT să facă testul, este că și-au pierdut încrederea în instituțiile medicale:
„Nu au încredere în unicii oameni care le pot oferi ajutor. Dar trebuie să știți că nu e întotdeauna așa. Sunt instituții și persoane care îți păstrează confidențialitatea și te ajută să ai o viață normală în continuare. Eu am o experiență pozitivă cu medicii și asistenții sociali. Am încredere absolută că informația va rămâne confidențială. Mă simt sigur când merg la medic”, a spus Răzvan.
Chiar dacă locuiește de ceva timp în Olanda, Răzvan vine periodic în Moldova să-și ia tratamentul antiretroviral:
„Eu vin acasă o dată în jumătate de an pentru a-mi lua tratamentul. Însă acum, din cauza pandemiei COVID-19, nu sunt sigur că mă voi putea întoarce peste 6 luni și mi-au intrat în situație și voi putea lua pastilele pentru un an întreg. Am încredere în medicii și tratamentul de aici.”
Anton, la fel ca și Răzvan, are doar experiențe pozitive cu medicii:„Eu anunț de fiecare dată medicii că trăiesc cu HIV. Am fost la 4 medici stomatologi diferiți în ultima perioada. Îmi mulțumeau că i-am anunțat, dar ziceau că instrumentele lor se dezinfectează bine și nu au o problemă să lucreze cu persoanele care trăiesc cu HIV. Uneori înțeleg că acceptă să-mi ofere servicii cu reticență, dar nu mi-au refuzat niciodată.”
Chiar dacă se pare că există multă informație disponibilă, instituții medicale prietenoase. tratament gratuit și organizații care testează și ajută tinerii să-și mențină aderența față de tratament, există tineri care nu fac testul și din cei care, aflând că sunt infectați, refuză să ia tratamentul. Am rugat eroii acestui reportaj să-și împartă din experiența proprie informații care ar putea fi utile pentru alții.
„Să fie atenți ce fac și cu cine o fac, pentru că e foarte greu să suporți consecințele. Știu persoane infectate care îmi spun că nu mai vor să trăiască. Eu însă mă agăț de viață cu mâinile și picioarele. Vestea că trăiesc cu acest virus m-a făcut să vreau să trăiesc. Viața e frumoasă și aș vrea să mă pot bucura cât mai mult de ea”, a spus Ion.
Anton a recomandat tinerilor să întrebe mereu direct și deschis dacă persoana este infectată sau nu. Atunci când sunt pe cale să înceapă o relație, să dea împreună testul la HIV: „Cred că e responsabil să mergi să faci testul, înainte de a începe o relație nouă.”
„Medicii de la care i-au periodic pastilele mi-au spus că aproximativ 10 % dintre persoanele care trăiesc cu HIV nu primesc tratament. E o prostie mare. Ajungi la un moment dat să înțelegi că ai renunțat benevol la o viață normală. Este important ca persoanele care află rezultatul să meargă să primească tratamentul, pentru că asta îi ajută să trăiască o viață lungă și sănătoasă. Am simțit-o pe propria piele. De doi ani și jumătate primesc tratamentul și simt că trăiesc. S-a restabilit imunitatea, am adăugat 10-12 kg, eram foarte slab anterior. Somnul este mult mai liber acum, am poftă de mîncare, mă simt motivat, muncesc cu plăcere. Îmi trăiesc viața din plin. E un sfat pentru persoanele care fug de tratament sau sunt neglijente. Când nu se vor putea ridica din pat, vor înțelege că a fost o prostie să renunțe la tratament”, a spus Răzvan.
###
Persoanele care iau în mod consecvent tratamentul ARV ajung la o încărcătură virală nedetectabilă. Acest lucru înseamnă că concentrația de virus este atât de scăzută, încât testele medicale nu detectează HIV în sângele testat. Nu este același lucru cu vindecarea HIV, înseamnă doar că virusul nu este detectabil. Atunci când o persoană spune că este nedetectabilă, literalmente înseamnă că a ajuns într-un punct în care virusul nu este detectabil și că nu poate transmite HIV partenerului sexual. Al doilea lucru pozitiv ce ține de tratamentul ARV este că, dacă are încărcătură virală nedetectabilă timp de șase luni, atunci persoana nu poate transmite HIV pe cale sexuală. Prin urmare, chiar dacă este purtătoare a virusului, persoana nu prezintă risc pentru partenerul ei sexual.
