Locuința este una dintre cele mai vitale necesități ale oamenilor, care le-ar oferi siguranță, securitate și intimitate, nu și în Uniunea Sovietică. Intimitatea în perioada comunistă era văzută total diferit, iar amprentele istorice ale acesteia le purtăm în prezent ca pe o trenă. În cadrul dezbaterii „Hrușciovka și generația Z” în cadrul proiectului „AntiNostalgia” de la Radio Europa Liberă s-a discutat despre cum trecutul sovietic al Moldovei, prea romantizat în prezent, chiar și după 30 de ani de independență, continuă să o tragă îndărăt.
În cadrul dezbaterii live, moderatorul dezbaterii, scriitorul Iulian Ciocan, a căutat răspunsuri împreună cu invitații săi – istoricul Sergiu Musteață de la Chișinău și istoricul de arte Cosmin Năsui de la București – la mai multe întrebări legate de romantizarea traiului în apartamentele la comun, în stalince, hrușiovci sau brejnevice, siguranța acestora în prezent atât pentru locuitorii caselor, cât și pentru zona în care este amplasată, dar și legate de aspectul acestor blocuri și locul lor în planul urbanistic al orașelor.
# Cum au apărut apartamentele la comun
Problema comunală, problema locativă a fost și rămâne actuală pentru întreaga societate. La începutul secolului trecut, conducerea URSS a încercat să găsească o soluție pentru a avansa clasa proletară în orașele rusești. „Primul pas apare încă din 1917-1918, când mulți oameni au ocupat fostele apartamente cu mai multe camere și le împărțeau între ei. Dar ideea spațiului locuit în comun apare mai devreme, odată cu industrializarea, când au apărut acele case și cămine pentru muncitori în Europa Occidentală. În sensul sovietic acest aspect este un pic diferit, dat fiind faptul că, inițial, oamenii au ocupat spațiile, după care le-au împărțit între ei”, spune Sergiu Musteață.
Abia mai târziu apar acele case cu două etaje, așa numitele stalinci. Acestea erau din bârne de lemn, aveau mărimi standard. În anii ’50, când moare Stalin și vine Hrușciov, au început să fie construite acele clădiri de bloc, primele în acest sens, de patru-cinci etaje, cu un spațiu comunal mic, dar pentru fiecare familie. Drept scop era asigurarea fiecărei familii cu un spațiu mic comun sau privat. „Era un șablon, un standard și avem mai multe formate a apartamentelor mici, comune din perioada lui Hrușciov. Se făceau proiecte, inovații, adaptări, dar finalul a rămas neschimbat. Același peisaj îl avem acum în marea majoritate a țărilor postsovietice, respectiv și în Moldova”, menționează istoricul.
În România, comparativ cu Moldova, planurile comuniste în legătură cu această construcție a blocurilor de locuit ajunge mai târziu. „Începând cu venirea regimului comunist la putere, se punea această problemă – a vieții la comun. Situația economică a României de după război era gravă, respectiv, era această necesitate de a construi case de tip nou, mai puțin costisitoare. Este interesant că aceste clădiri apar totodată dintr-o necesitate ideologică: colectivizarea, industrializarea”, spune istoricul de arte Cosmin Năsui.
# Intimitatea în blocurile cu apartamente la comun
Intimitatea în perioada comunistă și în prezent este privită diferit. Acest necesar de nouă metri pătrați, pe care îl primeau oamenii, era văzut ca un dar și era așteptat de milioane de persoane din URSS. Faptul că grosimea pereților îți permitea să-ți auzi vecinii, iar comoditățile cum ar fi baia, veceul, bucătăria puteau să nu existe, iar apa trebuia ridicată pe scări nu intimida pe nimeni.
„Una era «komunalka» în care erau mai multe camere distribuite mai multor persoane și familii care foloseau bucătăria, veceul și baia în comun. Mai târziu, apare hrușciovka, era vorba despre un apartament mic, o bucătărie minoră, dar totuși apartament. Primele proiecte aveau lavoar și veceu, unele nu aveau baie, în funcție de capacitatea zonei, unele nici plite nu aveau. De frigidere – nici vorbă. Pereții erau foarte subțiri, de 35 de centimetri. Bineînțeles că protecția sonoră nu era atât de bine asigurată, se auzea ce vorbeau vecinii”, spune Musteață.
Dar dacă ascultăm cântecul lui Vîsoțki despre copilărie, el face și niște referiri la viața din apartamentul comunal, toți cei născuți în acea perioadă au amintiri ce țin de viața comunală. Pe de o parte era o familie mare, dar pe de alta noțiunea de viață privată nici nu putea să existe.
Fiecare privea acest romantism din perspectiva proprie, mai ales că era alimentat de acea ideologie și propagandă sovietică. Devine metaforă, pentru că, în cele din urmă, URSS era un spațiu comunitar.
„Problema locativă tot timpul a fost pe agenda politică, poate că nu era atât de pronunțată în discursurile lui Stalin. După moartea acestuia, politicienii menționează despre necesitatea construcției spațiilor locative și a lărgirii acestora. Hrușciov a multiplicat spațiile din moment ce devine lider. Viața la oraș era percepută diferit, muncitorimea, proletariatul avea condiții diferite de persoanele din sat. Mai bine nu se putea pentru acei oameni, iar totodată, paralel există altă lume. În casele construite pentru nomenclaturiști condițiile erau diferite. Existau două standarde complet diferite”, spune Musteață.
„Oamenii simpli nu prea cunoșteau despre situația diferită a nomenclaturii comuniste. În București aceștia au ocupat un cartier din nordul capitalei. Acest cartier ajunsese în perioada Ceaușescu un cartier închis de bariere, nu era un cartier de circulat decât de cei care locuiau în acesta sau de cei care aveau un permis. În acest cartier nu erau restaurante, baruri sau biserică, teatre, magazine, pentru că acești oameni se aprovizionau printr-un alt tip de structură, ei făceau comenzi în bază de liste. Această societate a nomenclaturii era ferită de cozi și nici nu vedea ce se întâmplă în spatele magazinelor. Tot acest plan de construcții ținea de un plan economic și realități economice. Probabil s-ar fi putut construi mai multe case, dar situația de după război era diferită. Așa e și cu viața intimă din comunism, era un pic diferită de ceea ce ne imaginăm noi astăzi”, zice Cosmin Năsui.
Aceste două lumi se intersectau foarte puțin. Oamenii de rând nu puteau vedea cum trăiesc nomenclaturiștii, iar aceștia, la rândul lor, nu voiau să vadă cum își duc traiul oamenii din clasa muncitorilor. „Mirarea noastră, văzând la televizor imagini din casa lui Ceaușescu, era mare, pentru că nici nu ne putem imagina că acești oameni trăiesc diferit”, spune istoricul.
# Un vecin bun, la nevoie (nu) îți dă și ultimul maiou
Se promova ideea că deși spațiul de locuit e mic, oamenii sunt cu mult mai prietenoși, ba se mai zicea că în aceste locuințe de comun relațiile erau atât de strânse, că un vecin, la nevoie, putea să-ți dea și ultimul maiou.
„Situații erau diferite, deoarece partea aceasta era promovată de discursul oficial, dar stările cotidiene, relațiile dintre familiile și oamenii care trăiau pe același palier erau diferite. Trebuie să vedem din dosarele poliției cât de multe încălcări și certuri erau între vecinii din același bloc sau apartament, și doar atunci ne putem da seama despre relațiile pe care le aveau. Nu trebuie să generalizăm, trebuie să intrăm în detalii”, spune Musteață.
Unele familii, evident, se ajutau și se susțineau, dar nu ar trebui să generalizăm și să romantizăm viața de comun din perioada comunistă la nivelul la care oamenii dădeau și ultimul chibrit vecinilor. Viața e mult mai complicată decât prezentarea ei de către oficialități.
După hrușiovșci au apărut brejnevci, un salt de la patru etaje la nouă etaje. Acestea din urmă aveau și lift, ceea ce era considerat un element burghez.
„Omul aparținea statului, nu-și aparținea lui, din acest motiv oamenii intenționat erau înghesuiți în spații mici. Trebuie să analizăm, nu să realizăm, să nu ne luăm de cântecele lui Vîsoțki care dau un fel de romantism acestei vieți la comun, dar să nu uităm că oamenii, care erau obișnuiți cu acest spațiu, erau obișnuiți și cu ideea că tu nu-ți aparține ție”, spune Vasile Botnaru.
# Perspectivele locatarilor din hrușciovci
Omul era limitat în ceea ce ține de deținerea unui spațiu locativ propriu. Prin urmare, era imposibil să-ți achiziționezi propriul apartament, în special unul mare, spațios atât timp cât erai muncitor de rând.
„Speranța de îmbunătățire a vieții nu era în perspectiva creșterii spațiului, acestea erau standardele, ei se bucurau că au ajuns să primească acel apartament și nu stau la gazdă.
Așa au pornit și rândurile. Cel mai lung rând, cea mai așteptată achiziție era obținerea spațiului de locuit din partea statului. Oamenii nu vedeau diferența dintre ei și nomenclaturiști, pentru că nu aveau acces să vadă cum trăiau aceia”, spune Musteață.
„Aceste hrușciovci a fost o binecuvântare și totodată un blestem. Spațiul era absolut minim, dar se argumenta prin propagandă, prin revistele pentru femei, de exemplu, că în loc să faci 1 600 de pași ca să faci un borș, tu vei face doar 500 de pași pentru aceasta. Sau pentru copii, în Enciclopedia pentru copii, de exemplu, îți arăta cât de ușor este să urci pe jos până la etajul cinci, cât de plăcut este acest proces, că nu ai nevoie de lift de fapt și chiar și doctorii recomandă să urci cinci etaje în fiecare zi pe jos. Era și economic gândit ca mama și tata să lucreze, să îndeplinească planul cincinal și copilul singur să poată să crească. Oamenii nu se revoltau pentru că primeau toate aceste lucruri ca pe un «dat». Abia după aia, când au venit anii ’90, când au început să aibă acces la televiziuni, la radiouri, ei deja aflau că se poate trăi și altfel. Există nostalgie, pentru că era relativ mai ușor să trăiești, dar asta nu asigură o creștere intelectuală culturală. Fiecare clădire din Chișinău arată statul în frumusețea și importanța sa”, spune Constanța, arhitectă, urbanistă, activistă civică.
În prezent, aceste elemente arhitecturale, care ne amintesc despre trecutul sovietic al Moldovei și nu doar, prezintă un pericol atât pentru locuitorii blocurilor, cât și pentru regiunea în care sunt amplasate. Toate anexele care se construiesc la aceste clădiri, toate mansardele, reprezintă o încălcare gravă a normelor de securitate, deoarece încarcă mult sistemele și așa învechite ale blocurilor.
