Viorica Olaru-Cemîrtan, cercetătoare științifică superioară și lectoră universitară la departamentul de Istorie a Artei a Universității Uppsala din Suedia, este persoana care nu doar a mers pe urmele deportaților din spațiul basarabean, descoperind rămășițe istorice pe care le-a adus acasă, dar care continuă să-și găsească utilitate în societatea în care trăiește și asta pentru că știe că prin munca sa poate ajunge oriunde. În cadrul celei de-a doua ediții a proiectului „AntiNostalgia – Privind spre viitor” realizat de Radio Europa Liberă, Viorica Olaru-Cemîrtan ne spune despre importanța studierii istoriei, despre efectele deportărilor din perioada sovietică și despre impactul acestora asupra generației din prezent.
– Cum să le predăm istoria tinerilor de azi, în afară de datele și detaliile concrete? Cum putem educa tânăra generație altfel, mai interactiv?
– Fără îndoială, istoria poate și trebuie să fie predată în format interactiv și ea trebuie să conțină nu doar cronologie, cauze-efecte, războaie, revoluții. Sunt câteva procedee metodologice pe care le-aș accentua în mod special, pentru că ele ne permit să transmitem valori, să dezvoltăm capacitățile de gândire critică, analiză, empatie: storytelling (istorioare cu sens utilitar, care ar descrie procese și fenomene mari), focalizare pe personalitate – mereu ridică interesul pentru că noi, ca oameni, suntem curioși să cunoaștem viețile altor oameni, chiar și din epoci diferite, focalizare pe consecințe și deja retrospectiva istorică a rădăcinilor situației,crearea de mind mapping (cartografierea gândurilor), conspectare după simboluri și logică, schițe cronologice, axa timpului elaborată la calculator, cu fișiere înserate. Astăzi, avem posibilitatea să arătăm multe secvențe audio, video, multimedia, care ar spori interesul și mai ales nivelul de aprofundare în istorie. Astfel, istoria poate deveni acel obiect prin care noi dezvoltăm în elevi, studenți, adulți calitățile unui cetățean activ, conștiincios pentru a avea responsabilitate pentru viața lor proprie și a comunității.
– Ce ar mai trebui să știe tinerii despre valurile de deportări, pe lângă date concrete, numărul victimelor și pierderile materiale?
– # Mecanismul de organizare a deportărilor, pentru că anume el ne arată cum se structurează și acționează un stat totalitar, lipsit de democrație și care a comis crime împotriva umanității.
# Dosarele elaborate de KGB, pentru că în ele vedem fațetele din culise ale naturii umane, dezumanizarea, denunțurile care pot fi analizate critic.
# Viața cotidiană în Siberia și după așa-zisa „reabilitare”, fie în RSSM sau în localitățile în care au fost deportați.
# Consecințele de ordin mediu și lung ale deportărilor, de natură economică, socială, demografică, spirituală, psiho-emoțională și națională.
– De ce trebuie să studiem istoria deportărilor, chiar dacă aceste evenimente reprezintă o pagină dureroasă a istoriei țării noastre?
– Pentru că istoria, ca obiect de studiu, nu poate omite nimic, dacă evenimentul s-a produs, noi trebuie să îl cercetăm și studiem. Este greu de găsit evenimente care ar îngloba doar bucurie, fiecare băț are două capete și durerea sau bucuria sunt niște percepții strict umane. În viață însă totul ne prinde bine, ca să fim oameni dezvoltați armonios, noi nu putem să trecem cu vederea subiectele care au fost pline de suferință – nu există nimic care să ne educe mai eficient decât suferința, pentru că are la bază instinctul primar de supraviețuire.
– Recent, mai multe dosare ale persoanelor deportate în Siberia, Kazahstan și alte regiuni ale fostei URSS au fost desecretizate, respectiv, familiile foștilor exilați au acces la aceste date. Care este importanța istorică a desecretizării, vorbind despre importanța acesteia la nivel personal, dar și la nivel de comunitate?
– Accesul la dosare este realizarea dreptului la informație, având și un caracter moral de eliberare a oamenilor deportați din tabuul legat de acest subiect. La nivel personal, pentru majoritatea, dosarele deschid rănile ascunse, cicatrizate, însă, cu timpul, oricum beneficiul este mai mare decât durerea trezită. La nivel comunitar, este transmis mesajul că nicio crimă sau niciun abuz nu poate fi ascuns(ă) sau nu rămâne ignorat(ă), uneori chiar poate avea și consecințe de ordin juridic, pecuniar etc. Respectiv, este un element foarte important al educației, al răspunderii civice, al solidarității, al libertății umane.
– Vorbind despre memoria colectivă, cum putem depăși problemele și frustrările legate de deportări infiltrate în aceasta pentru a construi o democrație?
– Exact ca în cazul unei probleme de sănătate fizică: diagnosticul bazat pe expertiză (Comisia pentru Analiza și Evaluarea regimului comunist din Moldova sovietică, 2010), conștientizarea și acceptarea problemei (campaniile de informare, cluburi de discuții, istorii orale adunate de la supraviețuitori, documentare video și audio), după care urmează tratamentul – în mod sistematic, bazat pe metode eficiente (reabilitarea juridică, socială, morală a victimelor deportărilor și represiunilor sovietice), monitorizarea să nu recidiveze boala (utilizarea abordării bazate pe drepturile omului în studierea istoriei, educația civică, activismul pentru democrație participativă).
– În cadrul proiectului „Expedițiile memoriei”, pe urmele deportaților, alături de studenți de la istorie și nu doar, vorbiți cu persoanele deportate și rudele acestora din diferite colțuri ale lumii. Care este importanța acestui proiect în contextul documentării istoriei?
– Acest proiect este important prin faptul că aduce o contribuție originală: recuperarea și conservarea memoriei care practic a fost ignorată până acum, descoperirea satelor construite de deportați în taigaua siberiană, a cimitirelor și a locurilor de veșnicie al celor care au decedat. Mai mult, descoperim, prin acest proiect, și diaspora care a apărut în anii regimului sovietic și specificul cultural al vieții în Siberia, Kazahstan, identitatea, cultura conservată în acele familii care au rămas precum niște insule în frigurile siberiene și kazahe.
Prin această expediție, am introdus în circuitul științific trei abordări izvoristice noi care aduc valoare adăugată și completează tabloul istoric al deportărilor și al oamenilor deportați: satele ridicate de deportați, cimitirele unde au fost foarte mulți dintre ei îngropați și oamenii deportați reveniți sau rămași în Siberia. Informația din „Cartea Memoriei” am suplinit-o fie cu mărturia autentică, fie cu date personale de pe crucea din cimitir, fie cu izvorul de arhivă siberiană, fie cu fotografia obiectului propriu-zis (barac, fântână, casă, cruce, om etc.).
– În cadrul „Expedițiilor Memoriei”, care au fost momentele sau lucrurile pe care le-ați descoperit despre deportări și deportați?
– Câteva reflecții generale despre expediție și memoria reconstituită în regiunea Irkutsk, 2016 (publicate în „Jurnalul Expedițiile Memoriei: provocări și rezultate”):
# am constatat că nu există o politică a memoriei dezvoltată și implementată în locurile de tristă amintire din întinsurile Siberiei, nici la nivel central, nici la cel local;
# în consecință, nu există monumente, plăci comemorative, pietre funerare sau cruci dedicate comemorării victimelor stalinismului și ale deportărilor în mod special. Chiar dacă astăzi acolo mai locuiesc acei oameni care au fost deportați sau s-au născut din părinți deportați, nici măcar ei nu au ridicat un monument simbolic în memoria celor care au suferit și murit în acel pământ. Așa cum s-a întâmplat în satele Moldovei, unde din inițiativa comunității, chiar și fără sprijinul administrației, s-au ridicat aceste monumente, chiar dacă modeste;
# cimitirele și satele ridicate de deportați – documente istorice – sunt în decădere și paragină. Este nevoie în regim de urgență de documentat ce se mai poate restitui și de creat muzee locale sau cel puțin expoziții tematice cu materialele respective;
# persoanele care au rămas în Siberia au făcut-o în virtutea unor împrejurări de ordin personal, social, economic, unii fiind încadrați în serviciul militar, alții fiind legați de loc prin căsătoriile mixte, altă parte neavând la cine reveni, pentru că își îngropaseră părinții sau copiii în acel pământ;
# o parte dintre cei deportați, destul de mică totuși, chiar dacă s-au întors la baștină după anul 1956, au revenit în Siberia într-o perioadă proximă. Această decizie a fost motivată de câțiva factori: au constatat că în satul natal nu mai aveau nimic din ce au avut până la deportare, și aici nu mă refer doar la avere, dar și la atitudinea comunității care devenise între timp ostilă, din cauza ideologiei, fricii și spălării de creieri. Și-au dat seama că ar trebui iar să o ia de la început, să se reintegreze, să se acomodeze noilor realități și aceasta nu e deloc ușor. În timp ce majoritatea așa au și făcut, construind a treia, a patra sau a cincea casă, umblând din sat în sat, totuși au fost și din cei care au ales să revină la viața lor din Siberia;
# am sesizat că printre puținii moldoveni deportați care au rămas acolo după 1953, nu există conștiință și conștientizare a fenomenului deportărilor. Percepția lor este din altă dimensiune, cea a acceptării supuse și a justificării chiar pe alocuri. Am văzut cu ochiul liber că sindromul Stockholm e la el acasă, acolo în Siberia. Explicația, din punctul meu de vedere, vine de la faptul că lor nu li s-au oferit ochelari curați și corecți, adică grilă de analiză și reflecție a deportărilor, ei fiind produsul mediului sovietic, perpetuat fidel și după destrămarea URSS;
# m-a surmontat și spațiul vid la capitolul păstrarea memoriei familiei. Nicio familie dintre cele cu care am vorbit nu are cultura de a păstra fotografiile, actele, scrisorile timpului. Însăși actul de transmitere a istoriei familiei generațiilor viitoare, adică propriilor copii, este infantil sau lipsește cu desăvârșire;
# aceste familii nu au fost informate și abilitate nici din punct de vedere juridic, pentru că nimeni dintre ele nu știa și, desigur, nu a avut cum să facă uz de dreptul lor la reabilitare juridică și recunoaștere a statutului de victimă a regimului sovietic. Nimeni nu are certificate de reabilitare, nimeni nu este la evidența vreunui organ local în calitate de deportat sau urmaș de deportat;
# membrii Asociației Basarabia, adică diaspora din regiunea Irkutsk și Bratsk, au nevoie să fie cultivați la capitolul istoria deportărilor și prin ei se poate de început un proces de recuperare a memoriei și a istoriei orale, cât încă nu e prea târziu. Am observat și apreciat foarte mult interesul și implicarea acestora, grație posibilităților logistice și a abilităților de comunicare de care dispun, în dezvăluirea subiectului și descoperirea oamenilor potriviți. Ei ar putea face mai multe, ar putea deveni un agent de colectare a materialului în teritoriu, un nucleu de formare a unei comunități de învățare a acestui subiect, un promotor de cultură a memoriei în cele din urmă.
Sumarizând, trebuie să afirmăm, înțelegând înalta responsabilitate care ne revine, că cercetarea istorică a fenomenului deportărilor staliniste s-a ridicat la un alt nivel – mai generos ca surse, și, în consecință, mai calitativ, mai aprofundat, mai polivalent.
– În cadrul dezbaterii, ați menționat că moldovenii stabiliți de decenii în locurile în care au fost deportați au păstrat intangibilă cultura, limba, tradițiile și bucătăria moldovenească. Cum credeți, cărui fapt i se datorează acest lucru?
– Celor șapte ani de acasă, tradițiilor din familiile lor, nucleului național în care au supraviețuit, trăind compact, în cătune, alături de alți conaționali. De asemenea, este adevărat că identitatea lor a suferit dedublare: în societate ei vorbeau limba rusă, iar în familii – limba română, grai moldovenesc. Din păcate însă, deportații nu au avut posibilitatea să-și cultive limba cultă, profesională, elevată. Noi am auzit limba populară, de la Cernăuți, din nordul sau sudul Moldovei, exact la nivelul anilor interbelici, dar și cu anumite rusisme, din păcate. Este bine cunoscut că gusturile din copilărie ne urmăresc toată viața, iar rețetele erau transmise cu strictețe, mesele cotidiene și de sărbătoare reflectând acel spirit pe care ei l-au moștenit de la părinți. Acesta era un cod care îi lega cu baștina. O altă explicație ar fi că moldovenii deportați au fost un factor civilizator pentru Siberia și Kazahstan, fiind și creștini, educați și buni gospodari, ceea ce le-a permis să reziste mai mult timp identitatea lor etnică nealterată de influența localnicilor, care erau inferiori din punctul de vedere al civilizației.
– De ce este important și actual pentru tinerii din prezent, care nu au avut tangențe cu valurile de deportări, să existe o politică comemorativă?
– Această întrebare mi se pare un pic forțată. De ce este important să învățăm renașterea, cruciadele, operele lui Platon? Nu există nimic care nu ne-ar fi influențat, nu ne-a lăsat o amprentă, și aici nu e neapărat să fie o influență directă, dar e o influență la nivel de popor, națiune, umanitate. Noi, ca națiune, suntem un organism viu și integru, de aceea este necesar să ne cunoaștem propria identitate, punctele slabe/forte, experiențele, lecțiile învățate sau neînvățate, prin cultivarea fiecărui om. Doar așa ajungem să ne ridicăm la o nouă etapă în dezvoltare, afirmându-ne pe plan local și regional. Exact precum moștenim de la părinți un cod genetic, un caracter, o avere materială, la fel moștenim, ca națiune, un parcurs, un tezaur de valori, experiențe înscrise în memoria colectivă, o imagine în ochii altor popoare, o avere dacă doriți, din ceea ce am reușit să aducem omenirii. Fiind europeni, tinerii de astăzi împărtășesc cu semenii lor bucuria libertății, a democrației, a tehnologiei, a inovațiilor social-economice, iar toate acestea au putut fi atinse doar prin depășirea ororilor care au avut loc la mijlocul secolului trecut, printre care și condamnarea comunismului și a nazismului. Aprofundarea în subiectele date le permite tinerilor să înțeleagă ce a fost, ce este în prezent, la ce trebuie ei, ca generație, să muncească și ce moștenire vor lăsa copiilor lor. De cele mai multe ori, tinerii, doar prin comparație cu generația părinților și bunicilor lor, își pot da seama de nivelul lor de trai și care sunt carențele la care trebuie să muncească pentru a le depăși.
– Autoritățile manipulează societatea prin reinventarea istoriei, prezentarea selectivă a faptelor și datelor, prin ruperea din context a unor detalii importante. Care e rolul acestor manipulări și de ce istoria devine la un moment dat terenul lor?
– Aceasta se întâmplă când nu există libertate de opinie, de exprimare și de accesare a informației, și mai ales în societățile cu nivel scăzut de activism civic, democrație simulată, pseudolibertate. Istoria poate fi folosită ca ideologie de a manipula conștiința colectivă, de a justifica anumite abuzuri și fraude, doar atât timp cât cetățenii, prin pasivitatea lor, vor permite. Statele totalitare distrug activismul civic și prin istorie convenabilă, aservită își ating scopurile. De aceea, istoria este un fel de ADN care trebuie protejat prin cure de tratament sistemic, adică activism civic, pentru a ne câștiga democrația în fiecare zi.
