La fiecare 10 secunde, un copil moare de foame. Anual, din cauza acestei probleme, aproximativ 9 milioane de oameni din întreaga lume își pierd viața. Pe de altă parte, alte milioane de oameni fac risipă de mâncare fără nicio remușcare. V-ați întrebat vreodată de ce nu există vreun echilibru între aceste două momente? O parte dintre răspunsuri le găsim în filmul The Platform (El Yoho), un thriller psihologic realizat de o casă de producție spaniolă, regizat de Galder Gaztelu-Urrutia, distribuit în 2020 de Netflix. Un film în care simbolurile dansează într-o armonioasă simbioză, așteptând să fie „digerate” de ochii care asistă tiptil la acest lung metraj „aligherian”.
Acțiunea filmului se întâmplă într-o închisoare utopică amplasată sub forma unei ierarhizări verticale, iar deținuții ajung aici fie din cauza unor fărădelegi, fie sunt urmați de propria dorință pentru a-și îmbunătăți „portretul social”. Prizonierii o numesc „groapă”, iar pedeapsa cea mai mare ajunge să fie moartea. De ce? Pentru că lasă mâncare în celulă.
Nici nu mă întrebam cu ce pot asocia nivelurile închisorii, pentru că e atât de evident totul, încât nu am avut nevoie de nicio atestare ipotetică. Ca și în orice acțiune logică de numărare, ordinea celulelor începe de la cifra „zero”, acolo unde coabitează crema societății. În „nivelul zero” se prepară „canonul” pentru deținuții din celule. Cum? Pregătind cele mai speciale delicii gastronomice de către bucătari profesioniști, ghidați de un executive-chef extrem de scrupulos.
Totul s-ar fi petrecut în mod „firesc”, adică deținuții ar pricinui risipă de mâncare, s-ar urî de moarte sau chiar s-ar omorî unii pe alții și nu din cauza insuficienței alimentare, ci din cea a incapacității de a menaja un comportament adecvat consumului de produse, dacă n-ar fi apărut la un moment dat în celula numărul 48 un oarecare Goreng cu Don Quijote în mână, gata să se arunce în golul „infernului” pentru a găsi cheia de ieșire.
„Ia o carte cu tine și coboară în infern”
Noi am dat naștere unei noi boli a secolului și o numim „consumerism”, iar filmul nu ne arată decât indiferența noastră nu doar față de mediul în care trăim, ci și atitudinea noastră în raport cu oamenii de lângă noi sau a claselor politice vizând societatea. De asemenea, abordează corelația noastră cu nevoia de a mânca, pe care deseori o transformăm într-o stare compulsivă continuă, fără a fi conectați cu alimentele din farfuria noastră.
The Platform, pe cât de simplu pe atât de complex, reflectă dialogul păturilor societății și invită privitorii să asiste la o cină alegorică despre raportul comportamentului uman
Cum am spus mai sus, scenariul filmului se învârte în jurul a zeci de simboluri, important e să găsești momentul în care ochiul homerian interior să țintească fix în „tirul” pe care l-a gândit regizorul. De menționat e faptul că ideea filmului este adaptată după un scenariu de teatru, regizorul numind convertirea acestuia un „calvar”, întrucât scriitorii și-au apărat viziunea artistică și nu admiteau unele posibile schimbări scenaristice.
Filmul nu este o povestire frumoasă despre „cum trebuie să fim”, ci reprezintă sumar portretul nostru prin prisma unor scene obscure, iar personajele din film reprezintă reflecția noastră în oglindă. Chiar și mâncarea în sine devine „erou principal”, iar violența – cea mai omniprezentă stare, pentru că societatea o sfărâmă cu dinții.
„Sus se mănâncă bine” ar zice unii, eu zic „jos se mănâncă unii pe alții”…
Mesajul filmului îl regăsim nu doar la final, dar tocmai atunci el se intensifică prin simboluri, iar pentru a evita depingerea momentelor cheie care ar rezuma în mod direct lung metrajul, vă invit să urmăriți trailerul producției spaniole.
Aveți la îndemână 333 de motive de a dedica puțin din timp pentru a privi în ochii lumii prin intermediul acestui film.
Autoare: Ilinca Televca
