Importanța individualității în trecutul sovietic și în prezentul democratic. Virgil Pâslariuc: „Viaţa omului devine o valoare supremă”

— Care era motivația oamenilor din regimul sovietic să muncească pentru acesta și de ce tinerii din ziua de azi nu au aceeași motivație de a lucra pentru stat și se preocupă mai mult de interesele proprii?

— Oamenii nu neapărat muncesc pentru un regim sau altul. Ei muncesc ca să-şi satisfacă nişte necesităţi, fie cele de bază (fiziologice, securitate), fie cele superioare, de afirmare socială (apartenenţă, autorespect, autorealizare). De asemenea, oamenii, ca fiinţe sociale, pot să-şi realizeze aceste necesităţi doar în colaborare, în interacţiune cu alţi oameni, cu comunitatea. Statul este o formă de organizare umană, menit să producă şi să redistribuie resursele. URSS nu se deosebea în această privinţă, decât prin metodele de mobilizare şi redistribuire a bunilor în societate. Dacă în economia modernă de tip liberal acest lucru se face prin mecanismele pieţei, statutul sovietic prelua direct toate resursele, ca apoi să le redistribuie în funcţie de necesităţi statului. De altfel, URSS a fost un stat extrem de complex, de aceea, o viziune unilaterală, reducţionistă sau simplificatoare asupra lui nu este productivă. Oamenii nu alegeau să trăiască în URSS, ba mai mult, pe mulţi dintre ei URSS i-a ales. Dar oamenii nu trebuie judecaţi pentru faptul că au trăit atunci. În ziua de azi, statul se retrage din multe sectoare, lăsând loc iniţiativei private și de aceea, această dilemă – fie să lucrezi la stat, fie la privat (sau propriul angajat) – este firească. În URSS, în afară de mici sectoare unde era permisă iniţiativa privată, această dilemă nu exista, fiindcă sectorul de stat era dominant.

— Ai menționat că valoarea vieții a crescut. Datorită căror schimbări în societate oamenii au înțeles că înainte de a face parte dintr-un sistem/grup sunt o individualitate?

— Va trebui să nuanţăm un pic lucrurile. Una este progresul individualismului ca doctrină morală asupra valorii omului, alta este procesul de formare a identităţii, de care vorbiţi. Procesul de formare a identităţii la nivel individual nu precede procesul de înglobare a acesteia într-o identitate de grup. Mai mult, aceste procese nu se exclud, ba din contra, sunt strâns determinate. Imediat după naştere, copilul începe să-şi perceapă corpul, mai bine zis, părţile corpului (când bebeluşul poate ore întregi să-şi privească mânuţa) la nivel individual, apoi integrează această imagine într-una colectivă, înţelegând că face parte din diverse grupuri de oameni, dintr-o familie, rude, prieteni, clasă, apoi grup socio-profesional, religios, naţiune, umanitate etc. Dar percepţia asupra individualităţii nu înseamnă una şi aceeaşi cu progresul individualismului, ca ideologie a primatului intereselor individuale asupra intereselor de grup. Încă la nivel biologic, instinctul de autoconservare a impus oamenilor o atitudine specială faţă de viaţă. Pentru a amortiza procesele de autodistrugere a comunităţilor, societăţile umane au tabuizat de-a lungul istoriei uciderea semenilor săi, a membrilor propriului grup, prin diverse mecanisme normative, fie moral-religioase („Să nu ucizi”), fie legislative, iar statul a obţinut treptat monopolul utilizării legitime a violenţei pentru a-şi atinge obiectivele (Weber). Altceva este că valoarea vieţii umane era inegal percepută în timp. Încă din cele mai vechi texte juridice (Codul lui Hammurabi, de exemplu), vedem că preţul vieţii omului era evaluat diferit în funcţie de locul deţinut în ierarhia socială, de statutul social pe care-l ocupa individul. Dar treptat, evoluţia societăţilor umane, înainte de toate în Occident, unde sub influenţa creştinismului (toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu) şi ideilor liberalismului, în urma progreselor economiei de tip capitalist, a pieţei libere, unde succesul (prosperitatea) este determinat de jocurile schimbului, al cererii şi ofertei, iar iniţiativa privată, egalitatea şanselor agenţilor economici intraţi în competiţie, egalitatea drepturilor pe care le pretind oamenii devin valori dominante, toate acestea au dus la o reevaluare a atitudinii faţă de om şi valoarea vieţii umane. Nu întâmplător am subliniat cuvântul egalitate. Viaţa omului devine o valoare supremă, o valoare în sine, iar oamenii devin egali între ei în virtutea dreptului de a se fi născut, indiferent de loc, gen, stare socială, rasă, religie etc. Oamenii se nasc liberi şi toţi sunt egali între ei. Acest set de valori a învins în Occident şi se impune pe scară planetară în ziua de azi. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Drepturile Omului şi dreptul la viaţă au devenit piatra unghiulară a organizării statelor naţionale, democratice şi relaţiilor internaţionale. Iată de ce, în timpul crizei pandemice, când s-a pus problema adoptării unor măsuri de autoizolare pentru a opri răspândirea virusului pentru a proteja viaţa oamenilor din categoriile de risc în detrimentul activităţilor economice, această dilemă nici nu a existat. Între viaţă şi prosperitate, oamenii au ales viaţa, inclusiv în regimuri considerate mai puţin democratice, ca Iranul sau China, ceea ce demonstrează că viaţa omului este deosebit de preţioasă în ziua de azi.

— Cum crezi, de ce tinerii din prezent își apreciază individualitatea mai mult (încearcă să se diferențieze de mulțime) decât tinerii din perioada sovietică (care încercau să se uniformizeze)?

— Nu cred că şi-o apreciază mai mult decât reprezentanţii generaţiilor anterioare. Este adevărat că societăţile tradiţionale, pre-moderne, erau orientate pe colectiv, fiindcă supravieţuirea comunităţilor (dar şi a indivizilor), era strâns legată de capacitatea de cooperare şi interacţiune dintre mai mulţi oameni, de activitatea grupurilor. De aceea, colectivul lua sub tutelă individul, familia lua sub tutelă membrii săi, breasla, categoriile sociale, obştea sătească pe-ai săi, iar interesul de grup prima faţă de cel al individului. Era o modalitate de supravieţuire, dacă vreţi. Statul sovietic a fost o formă tranzitorie de societate, unde modernizarea, pe care nimeni nu o poate nega, se făcea prin metodele de mobilizare de tip arhaic. Iată de ce şi costurile acestui tip de „modernizare” erau mai mari, inclusiv în vieţi umane (să ne amintim doar de colectivizare). Într-un asemenea tip de societate, individul nu era scop (ca în capitalism), ci un mijloc. Într-o asemenea societate, bunăoară, industria producătoare de maşini era mai importantă decât industria producătoare de mărfuri pentru populaţie şi exemplele pot continua. Pe de altă parte, valorile individualismului, cum am arătat, s-au generalizat în rezultatul proceselor de modernizare, a progreselor capitalismului şi democraţiei de tip liberal-democrat. Progresul economic şi social, prosperitatea cvasi-generală din ultimele decenii pe scară globală, a dus la aceea că individul nu mai are nevoie de tutela strânsă a comunităţii, chiar dacă nu poate face abstracţie cu totul de ea. Pentru a se întreţine pe sine, individul nu mai are nevoie de ajutorul mai multor copii în familie, ca în societăţile agrare, iar femeia nu mai are nevoie de contribuţia bărbatului pentru a supravieţui, fiindcă graţie cunoştinţelor şi abilităţilor proprii are acces egal (dacă nu superior) la resurse, în comparaţie cu partenerul său. Tehnologiile eliberează un volum mare de muncă, iar oamenii au mai mult timp liber şi câştigă mai mult, în funcţie de utilitatea lor socială, adică de abilităţile şi capacităţile individuale.

— De ce tinerii de atunci, bătrânii de acum, sunt nemulțumiți/nu sunt de acord cu valoarea pe care tinerii și-o impun?

— Conflictul generaţiilor nu este o invenţie modernă. Există de când lumea. Bunăoară, mitul lui Chronos, care-şi devora fiii de teama că într-o zi cineva dintre ei îl va detrona, este arhetipal. Până la urmă, asta s-a şi întâmplat, fiindcă din punct de vedere biologic viaţa este finită individual, dar eternă din punct de vedere social, iar reproducerea nu este mai puţin importantă decât producerea (lucruri, cunoştinţe, servicii etc.). Fiţi siguri că atunci când tinerii de azi vor deveni bătrânii de mâine (cu mai mult sau mai puţin noroc), ei vor avea aceleaşi „pretenţii” faţă de tineretul de mâine, tot aşa cum bătrânii au avut pretenţii faţă de ei. Şi cam cu aceeaşi retorică!

— Care era prețul individualității în regimul sovietic? 

— În doctrinele colectiviste, individualitatea nu era negată. În URSS se înţelegea importanţa calităţilor, capacităţilor personale, iar termenul de „individualitate” nu era deloc unul peiorativ, ba din contra. Totuşi, controlul statului asupra membrilor săi se făcea şi prin retorica subordonării intereselor individului faţă de cele ale colectivului. Erau instrumente ale puterii, dacă doriţi.

— Tendința din prezent de a fi „nu ca ceilalți” nu duce într-un final la o uniformizare a societății?

— Interesantă optică! Eu înţeleg „uniformizare” atunci când un milion de oameni doresc să semene unul cu altul, tind să se îmbrace la fel, să gândească la fel, să acţioneze la fel, să iubească aceleaşi lucruri, să urască aceleaşi lucruri, unde toţi sunt de acord unii cu alţii şi există doar un singur punct de vedere. După mine, o asemenea societate ar fi extrem de plictisitoare. Dar atunci când un milion de oameni nu ar dori să semene într-un milion de feluri unii cu alţii, eu m-aş teme să numesc aceasta „uniformizare”! Noi suntem biologic diferiţi unii de ceilalţi, chiar dacă facem parte dintr-o specie (o clasificare-construct, de altfel). Aşa cum nu există amprente absolut identice la doi oameni, tot aşa nu există nici personalităţi absolut identice. O asemenea uniformizare era obiectul unor proiecte utopice, a unor societăţi ordonate şi controlate de elite, dar construirea unor asemenea societăţi, totalitare în esenţa lor, spre fericire, a eşuat. Bine, asta nu înseamnă că nu avem frică faţă de faptul că asemenea societăţi nu vor fi într-o bună zi construite. A se vedea „1984” sau „Matrix”.

— În prezent, tinerii din Moldova sunt educați de părinții care au trăit în perioada sovietică. Ce influență are acest lucru asupra creării individualității unui adolescent?

— Un proverb vechi spune că copiii seamănă mai mult cu timpurile lor decât cu părinţii lor. Fiecare timp vine cu setul propriu de valori şi priorităţi. Evident, părinţii noştri au fost educaţi în spiritul valorilor colectiviste care, apropos, nu au fost inoculate atât de sistemul totalitar sovietic (nu doar), cât mai ales s-au datorat caracterului eminamente rural al societăţii basarabene. Iar o societate de tip rural în mod „natural” este tributară valorilor colectiviste (spiritul gregar al ţăranului român, cum scria Rădulescu-Motru). Valorile moderne, individualiste, am văzut mai sus, sunt valori de tip urban. Apropos, noi continuăm să fim ultimul stat european în care ponderea populaţiei rurale este predominantă asupra celei urbane şi una dintre explicaţiile rezistenţei faţă de procesele de modernizare se poate ascunde şi aici. Dar societăţile se schimbă în funcţie de necesităţile timpului şi aici trebuie să fim optimişti. Ne vom schimba şi noi. Poate…

— Statul are de câștigat din acest model de societate, în care oamenii sunt individualități și nu doar piulițe ale unui regim?

— Oamenii trebuie să înţeleagă că statul trebuie să fie mijlocul, iar societatea scopul. Şi nu invers, ca în perioada sovietică. Statul este un instrument, un produs al contractului social care are drept obiectiv suprem asigurarea prosperităţii şi securităţii cetăţenilor care l-au constituit. Dacă statul nu reuşeşte să îndeplinească acest deziderat, atunci cetăţenii sunt în dreptul să decidă asupra viitorului său. Noi nu trebuie să existăm pentru stat, ci invers. Politicienii „statalişti”, care gândesc şi acţionează „pe invers”, trebuie alungaţi, fiindcă nu înţeleg misiunea lor. Şi cu cât mai repede societatea, oamenii vor înţelege acest lucru, cu atât mai bine va fi pentru ei.

— În prezent, bătrânii tânjesc după tinerețea lor în regimul sovietic. De ce tinerii care nu au trăit în sistemul sovietic tânjesc după acesta?

— Nu ştiu dacă tânjesc chiar toţi. Mai degrabă este o reacţie, o manifestare de protest faţă de prezent, faţă de cum merg lucrurile azi şi de nesiguranţa în ziua de mâine. Din ceea ce am spus mai sus, dacă statul ar reuşi să-şi îndeplinească funcţiile sale, să construiască o societate prosperă, atunci, credeţi-mă, tinerii s-ar gândi mai mult la viitor decât la trecut. Şi din contra, statele şi politicienii care eşuează în asigurarea unei vieţi prospere şi sigură pentru cetăţeni tind să vorbească mai mult despre trecutul glorios, „secolul de aur”, „victoriile” din trecut, pentru a compensa sărăcia şi lipsa performanţelor zilei de azi. Este, dacă vreţi, un indicator în acest sens.