Arta este stihia ei și o simte cu toți atomii ființei sale. Este de o sensibilitate profundă; literatura, pictura, filmul și teatrul creează un „catren” din care scrie poezie despre sine și merge cu „ea” în mână prin viață. Trăiește „pentru senzații” și nu încetează să viseze cu picioarele pe pământ. Vă invit să o cunoașteți pe Cătălina Cazacu, o tânără care a studiat arte în Marea Britanie.
Cătălina Cazacu înainte de a merge la actorie
Cătălina Cazacu cea dinainte de a aplica la actorie este copilul care visa să ajungă la Londra și să studieze arta actorului. Se vedea pe scenă și pe platouri de filmare, chiar dacă avea posibilități minimale de a pleca atât de departe. Visa mult, zbura și spre bucuria mea, avea multă susținere și o rădăcină în pământ, iar toate celelalte înfipte în cer.
Momentul în care ea a pășit pragul sălii de curs…
„Până a pași pragul școlii de artă, am hoinărit doi ani prin alte instituții sau, mai bine zis, trei ani de audiții. Mi-am început studiile la o universitate din Nordul Angliei, după care am ajuns să fac un an de pregătire foundation level, care m-a ghidat spre poarta școlii East 15 Acting School la care am studiat trei ani BA Acting Internațional. Știi momentul ăla când visezi la ceva mult timp și, obținându-l, ai senzația de gol în stomac, de parcă o parte din tine s-a evaporat? Așa m-am simțit eu – o fericire bizară care nici nu știu dacă era fericire. Colegii care mi-au fost alături timp de trei ani de zile mi-au întors lumea. Îmi erau ca o mică familie, astfel că nu m-am mai simțit înstrăinată.”
Frida Kahlo, mai mult decât un personaj
„Frida Kahlo, în inima mea, e o femeie pe cât de senzațională, pe atât de distrusă lăuntric. A fost primul personaj pe care l-am creat de una singură și am jucat-o în spectacolul de absolvire a cursului de foundation. Am avut senzația că a intrat prea adânc sub pielea mea, pentru că o simțeam și după o lună de la spectacol. Mă agățasem de ea cum m-aș fi agățat de viață, Frida devenind acea mâna coborâtă din cer care a încercat să mă ridice, dar și înece.”
Durerea „îngropată” într-o piesă de teatru…
„Frumos spus. Mi-am îngropat la figurat, dar și la propriu, durerea în prima piesă de teatru pe care am scris-o, ce a fost ulterior selectată pentru Internațional Festival of New Work 2018. Se zice că primul debut literar, oricare ar fi el, conține cele mai multe lacrimi și o bucată de carne vie ce pare încă să pulseze. Amissa Alma relatează călătoria prin purgatoriu a Dahliei, ce se trezește într-un coridor ce conține șapte uși, toate albe și doar una roșie, în spatele cărora o așteaptă fricile de care fugise ea în timpul vieții: Timpul, Desfrânarea, Dragostea, Originile, Viața, Credința și, într-un final, chiar Ea. Piesa începe cu o înmormântare românească, cu bocete, prosoape, oglinzi, colaci, care eventual evoluează într-o adevărată călătorie a găsirii sinelui și dragostei de viață.”
Despre verbul „a te dărui” scenei…
„Să te dărui scenei până la ultima picătură înseamnă să uiți de tine și de lume și să fii; să fii prezent într-un univers paralel la care au acces doar cei din sală. Înseamnă să simți și să respiri în unison cu lumina ce pâlpâie, să creezi o lume reală ce există doar pentru câteva minute și care, odată dispărută, nu va mai putea fi jucată în același fel.”
Literatura pentru suflet
„Literatura pentru suflet e aceea care mă zguduie. Trăiesc pentru senzații, astfel ador detaliile, personajele și relațiile complicate, poeziile vizuale și metaforele prin care să văd lumea cu alți ochi. Dostoevski, Murakami, Anais Nin, Muriel Barbery, Mitch Albom, Anton Chekhov și mulți alții…”
Pictura pentru inimă
„De pictură nici nu mai zic. De mică, părinții mi-au umplut secundele cu dragostea pentru artă. Aveam vreo trei-patru ani, stăteam așezată lângă ei și încercam să pictez în ulei, analizându-le lor mișcările și tehnica. Am realizat că pictura în ulei nu e stihia mea, însă acuarela mi s-a pus pe suflet. Pictez când îmi e trist și nu mă înțeleg, astfel depăn ideile și găsesc într-un final un răspuns. La sigur, pictura e pentru inimă. Ea plânge și gândește prin mine.”
Filmul pentru ambele
„Filmul e poezie vizuală. E arta care mi s-a injectat în sânge încă înainte de a mă naște. Zi de zi sunt parte componentă a filmului vieții, iar fiecare imagine ce îmi traversează privirea devine parte a unei povești. Văd totul cinematic: o carte aruncată pe pat, dansul vântului cu frunzele, o persoană adâncită în propriile-i gânduri ce trece strada. Mi-aș dori câteodată să pot filma cu ochii pentru că suntem martorii unor momente inedite. Probabil asta e și un alt motiv din cauza căruia sunt actor: prind în mine lumea într-o formă neatinsă. Trakovsky îmi e muza.”
Scurt pe doi despre debutul cinematografic
„Killing Eve e primul meu proiect și prima apariție profesională de la absolvirea școlii de actorie East 15 Acting School. E o treaptă enormă înspre visul ce a luat viață acum mulți ani. O joc pe Dasha în primul episod al celui de-al treilea sezon, apariția ei fiind de o importanță majoră pentru evoluția narațiunii. E un personaj complex ce necesită o oarecare justificare și am avut o plăcere enormă de a o crea.”
Prima emoție de pe platoul de filmare
„Londra (orașul sufletului meu), șase dimineața, răsăritul soarelui, personajul pe mine, în mine, prin mine, am emoții însă încerc să nu le dau la iveală, sunt chemată în sala cu vestiare unde filmăm prima scenă, închid ochii, mă adun și devin parte componentă a procesului și echipei.”
[…] și ultima după ce te-ai văzut în film
„Ca orice actor, simți un abis creându-se în interiorul tău atunci când te privești la ecran. Totuși, am sărit de fericire și m-am simțit cu adevărat mândră că am reușit să fac acest mic pas. I mean, c’mon… după atâția ani de căderi și ridicări, sunt în Killing Eve, ce era unul dintre serialele mele preferate.”
Cătălina când privește spre stele… se întreabă de ce există, de ce lumea funcționează cu o anumită vibrație, de ce nu există coincidențe și visează mult. Ele sunt eu și eu sunt ele.
când atinge iarba… simte cum natura vorbește.
când vrea să spună mulțumesc… plânge și râde concomitent.
Cătălina Cazacu acum e un atom în devenire, în creare și în descoperire.
Mâine urmează… o nouă zi de azi.
Autoare: Ilinca Televca
