Despre persoanele transgender din Moldova se cunoaște foarte puțin. Date statistice nu există, iar societatea în mare parte fie nu cunoaște de existența lor, fie le consideră bolnave. Cu ocazia zilei de 8 Martie, #diez a decis să realizeze un material bazat pe un interviu cu o femeie transgender. Numele ei e Sandra.
Eu m-am născut fetiță. Cam mică, cam vânătă, dar în schimb cu sprâncene desenate și nas frumos. În neamul nostru toți au o obsesie aparte pentru nasuri. Eu m-am născut fetiță, dar creșteam băiețel.
Nu suportam rochiile, purtam pantaloni scurți din denim și tricouri. Pantalonii scurți erau exact ca la băieții din ogradă. Eu eram exact ca băieții din ogradă, eram de-a lor. Purtam cuțitaș în buzunar pentru joaca de-a orașele/„goroda”/„nojichki” și dictam reguli. Părul mi-era tuns de obicei acasă, mereu scurt și se aranja în dependență de codul de afară. Uneori îmbrăcam și rochii – de regulă, când mergeam la cineva în ospeție.
Țin minte până azi cum alergam pe scări, iar în buzunar aveam un pistol micuț cu gloanțe din praf. Afară, vecinele care stăteau ca de obicei pe banca din ogradă, văzându-mă, au râs.
Eu eram cea mai fericită când cineva în troleibuz rostea: „Faceți loc băiețelului să se așeze”. Eu nu voiam să fiu fetiță, pentru că Van Damme, Jackie Chan, Bruce Willis, Hulk Hogan, Stallone nu erau fetițe. Și nici ninja fetiță nu văzusem la televizor sau pe abțibilduri.
Pe urmă, am mers la școală și destul de repede am devenit fetiță. Purtam rochii și invidiam colegele care aveau părul lung. Nu mai priveam filme de acțiune, ci ascultam piesele lui Ricky Martin și „Ruki Vverh!”.
În perioada adolescenței, am înțeles că mă sperie cuvântul „femeie”. De fapt, probabil nici până azi nu l-am acceptat pe deplin. Nu știu exact de ce, dar „femeie” îmi părea ceva neatrăgător și străin, nu doream să devin femeie. Eu nu voiam să fiu o femeie în palton, cu pungi grele în ambele mâini, care merge cu capul înclinat spre stânga și privește în jos. În capul meu, femeia arăta așa – la fel ca și „jenșina”. Poate de vină e chiar „jenșina”.
La facultate, am înțeles că nu am șanse să devin femeie. Nicio speranță, deoarece Cărtărescu. Deoarece „asud pe buza superioară”. E de-a ajuns și un motiv, dar de fapt e o listă întreagă.
M-am dus să mă întâlnesc cu Sandra în fustă, cizme mai sus de gleznă și cu buzele vopsite cu ruj roșu. Probabil Cărtărescu ar fi apreciat. Deși sunt mioapă, mă gândeam că o s-o recunosc ușor. Fata care va fi îmbrăcată cel mai strident și feminin (ce e considerat feminin), poate chiar provocator, e ea. Într-o cafenea destul de mare nu era nicio persoană care ar corespunde acestui portret. Sandra mi-a dat din mână și m-am apropiat de masa cea mai îndepărtată.
La masă era o fată cu părul până la umeri, nemachiată, în blugi, tricou și teniși. Aparent, era naiv să cred că nu-s ghidată de stereotipuri. Sandra s-a ridicat, mi-a întins mâna, iar eu am rostit în gând „sancta simplicitas”.
Nimic nu vrea să fie altfel decât este
Sandra s-a născut băiețel, creștea băiețel, dar destul de repede a înțeles că nu se simte deloc băiețel.
Primele gânduri că ceva ar fi în neregulă le-a avut încă de la grădiniță. La acea vârstă încă nu putea formula exact care e problema, dar simțea că o deranjează când e numită băiețel. Apoi, a început perioada pubertății. Corpul ei trecea prin schimbări care nu erau deloc pe placul ei. Oglinda se încăpățâna să-i arate altceva decât un corp străin. În scurt timp, Sandra a îmbrățișat disforia de gen în toată splendoarea ei. De fapt, nici nu prea avea pe cine/ce altceva să îmbrățișeze. Cu părinții nu era în relații bune. Tatăl ei întotdeauna depista cu succes vreun băiat al cuiva, care era mai bun decât ea, la știrile despre LGBTQ comenta cu același „P****” pentru orice ocazie, mama nu era încântată de cearșafurile ei roz, iar la școală colegii, foarte conștiincios, în mod repetat și cu multă străduință, o hărțuiau. Așa că Sandra a ales lumea virtuală a jocurilor online. Acolo putea arăta cum dorea ea – un avatar cu imaginea unei fete cu părul până la umeri, blugi, tricou, pe care toți o numesc Sandra.
A avut mai multe încercări de a-și accepta sexul atribuit la naștere. O vreme a încercat să petreacă mai mult timp cu băieții duri/„gopnicii”, să se îmbrace ca ei, cât mai masculin, agresiv, alteori încerca să aibă relații cu fete, dar de fiecare dată ajungea la aceeași stare – îi era silă de sine. Era prea obositor să joace rolul de „gopnik” sau rolul de băiat îndrăgostit. Astfel, a ajuns cu cea care e mereu alături, și la bine, și la greu. Depresia a cuprins-o strâns în brațele ei, a mângâiat-o și i-a șoptit că în viața ei nu e și nu va fi nimic bun, pentru că 19 ani în urmă s-a întâmplat o greșeală, cineva a pus cruciuliță în chenarul greșit.
Pentru că gândurile suicidale își făceau loc în rutină, Sandra a decis să apeleze la un psiholog. A fost nevoie de câteva ședințe online ca să înțeleagă că ea nu e bolnavă, că uneori se poate întâmpla și așa, dar cel mai important că poate fi și altfel.
Marea trecere
Pentru prima oară a luat în serios grupurile, forumurile cu tematică *transgender și a început să caute soluții. Una dintre membrele grupului, specialistă în endocrinologie i-a explicat detaliat despre terapia hormonală. A mers la farmacie, a procurat toate medicamentele necesare și a decis că va fi cine vrea ea să fie, va săvârși marea trecere.
(*transgender – o categorie umbrelă, care cuprinde toate persoanele ale căror identitate de gen (sentimentul propriei masculinităţi sau feminităţi sau lipsa acestuia) sau exprimare de gen diferă de cea asociată în mod obișnuit cu sexul atribuit lor la naștere)
Mă cheamă Sandra
În scurt timp schimbările urmau să fie vizibile, respectiv nu putea în niciun caz rămâne acasă.
„Am plecat la un băiat cu care am făcut cunoștință în mediul online. El știa cine sunt. Situația era destul de ciudată, puțin amuzantă: părinții lui nu știau că urma să vin… El m-a prezentat ca fiind un amic de-al lui. Cineva le-a zis că ne-a văzut mergând de mână prin oraș. Așa că a crezut că suntem un cuplu gay. Noi le-am explicat totul, reacția a fost absolut normală. După aproape un an, ne-am despărțit… Pur și simplu așa s-a întâmplat, nu era nicidecum legat de faptul că sunt transgender, de trecere…
Primele schimbări au apărut după trei luni. Așteptările mele erau destul de confuze… Treceam printr-un fel de pubertate repetată. Doar că de data aceasta simțeam că totul decurge corect, simțeam o ușurare.
Eu nu eram într-o stare de extaz, obsedată de schimbări.
Uau, îmi cresc sânii. Fain!
Au fost și efecte adverse, dar le-am rezolvat. Și la nivel emoțional au fost schimbări. Emoțiile au devenit mult mai intense. De asemenea, s-a schimbat mirosul pielii. Detestam mult mirosul de transpirație bărbătească, detestam că eu eman așa miros. Acum simțeam că pielea mea are un miros diferit, nu provoca disconfort.”
Când a luat legătura cu părinții și le-a zis cum stau lucrurile, părinții au reacționat mai rău decât își putea imagina. La început, încercau să o convingă să vină acasă, însă când au înțeles că schimbările sunt iremediabile, pur și simplu au rupt orice legătură.
Sandra e stabilită în altă țară, are o relație cu un tânăr deja de mai mult de doi ani, are un cerc de prieteni, dintre care majoritatea sunt *cisgeni și trăiește în orașul la care a visat mereu. Părinții în continuare nu sunt pregătiți să o accepte. Întrebată dacă crede că o iubesc, că iubirea poate fi și așa, ezită: „Eu nu simt iubire din partea lor”.
(*cisgen – o persoană care nu este transgender (transsexuală) și unde identitatea și rolul de gen sunt echivalente cu sexul biologic)
Între timp, a trecut expertiza medicală la Spitalul Municipal de Psihiatrie, iar apoi a urmat operația de extirpare a organelor sexuale masculine. Intervenția a avut loc la Chișinău, Deși la început întreg spitalul se aduna să o vadă, până la urmă totul a decurs bine. Medicul care și-a asumat responsabilitatea de a efectua operația era foarte atent, tacticos, deși oricum mai repeta: „Sigur, sigur? N-ai să regreți?”.
Toți medicii i se adresau la genul feminin sau pe numele Sandra. Acum, i-a rămas doar să își schimbe actele. În pașaport e încă el, prenumele și datele unui băiat singur și disperat.
Îmi imaginam că după marea trecere ai impulsul să cumperi o sumedenie de haine cât mai feminine, să experimentezi cu machiajul, culoarea unghiilor, părului etc.
Sandra în continuare preferă hainele comode, unisex, își aplică un machiaj foarte discret, e pasionată de mașini, tehnică. Unii nu înțeleg de ce era nevoie de toate aceste schimbări dacă în continuare e „pațankă”. Sandra voia să vadă în oglindă o fată. Acum ea își privește propria reflecție și e mulțumită: vede o fată cam băiețoasă, puțin infantilă, dar fericită sau cel puțin convinsă că fericirea poate fi și pentru ea. Fetele pot fi foarte diferite.
Nu a regretat nicio clipă de deciziile luate, dar o doare că o singură însușire a ei le-a schimbat atât de mult atitudinea față de ea.
„Nimeni din rude nu mă numește Sandra, nu mi se adresează la genul feminin. Cel mai mult m-a durut când am aflat că rudele mele le interzic copiilor lor să comunice cu sora mea mai mică. Pentru toți ei sunt o rușine, am trădat onoarea familiei, așa cum nu au văzut disperarea mea, preferând să zică că e lene, exact așa nu văd nici curajul meu.”
Sandra încă învață să fie fată, cum să reacționeze când prietenul ei îi poartă de grijă, când primește complimente, cum să facă față tentativelor de a fi agățată. Urăște când vreun trecător îi cere numărul de telefon sau rostește legendarele replici, parcă transmise din tată-n fiu: „Da ce stăm așa singurele și triste”, „Așa frumușică și singurică”.
Mărturisește că femeilor le e mult mai greu. Nu-i place când simte că este privită ca o ființă fragilă, neajutorată, însă are satisfacția de a-i vedea pe toți cu gura căscată când demonstrează cât de bine se pricepe în tehnică, motoare.
Eu m-am născut fetiță, dar voiam să fiu băiețel. Totuși, pe la șase ani, fetița din mine s-a trezit și s-a impus. Sandra s-a născut băiețel, dar voia să fie fetiță. Și această dorință nu i-a trecut odată cu vârsta. I-a trecut doar după ce a întreprins totul ca să se simtă fetiță.
Ambele evităm cuvântul femeie, eu deja învăț încet, încet să-l accept, Sandra preferă să rămână fată, zice că nu vrea să crească.
Și totuși, 8 Martie este despre noi, chiar dacă ambele nu-i dăm mare importanță.
Numele eroinei a fost schimbat pentru a-i asigura anonimatul.
