Astăzi, în spațiul românesc se sărbătorește ziua dragostei, iar noi toți o cunoaștem după numele „Dragobete”. Unii zic că sărbătoarea are rădăcini încă de pe vremea dacilor, iar alții cunosc foarte puține lucruri despre aceasta.
Ei bine, Dragobete este un fel de Cupidon pentru spațiul românesc, iar data de 24 februarie este un fel de echivalent al zilei de 14 februarie, în care, la fel, este celebrată dragostea.
# Ce presupune cuvântul Dragobete
Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa. Vedeți mai jos câteva variante propuse de cercetători și lingviști.
# Un lingvist a propus analogia „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia și semnificând „adunare, mulțime”.
# Conform unei alte variante se consideră că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.
# Conform unor dicționare, cuvântul „Dragobete” este despre „drag” (cu temă slavă), ca substantiv comun însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră” cunoscut și sub numele de „târtăriță” sau „repede”.
# Alte teorii expuse au stabilit proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” (țap) și „pede” (picioare), acestea transformându-se, în timp, în „drago”, respectiv „bete”.
# Cine este Dragobete
Zân de esență solară, apropiat de divinități ale naturii și dragostei, Dragobetele ar descinde dintr-o străveche Zeiță Pasăre, această zeiță devenind, în zeci de mii de ani, Marea Zeiță a Pământului, unele atribute ale ei regăsindu-se la Maica Domnului, Baba Dochia sau Sfânta Vineri. Unele legende românești îl amintesc pe Dragobete Iovan ca pe fiul Babei Dochia, despre care unii mitologi sugerează că ar fi o Mare Zeiță a Pământului. Dragobetele era imaginat ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, care putea fi întâlnit prin păduri. De obicei inspira dragoste curată și încredere, ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în special.
Potrivit unor etnologi, Dragobetele mai este identificat cu o altă reprezentare din mitologia românească, Năvalnicul. Acesta era un fecior frumos care lua mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele, o specie de ferigă, potrivit lui Ion Ghinoiu în „Sărbători și obiceiuri românești”.
# Când este sărbătorit Dragobetele?
În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile şi mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie marca începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi fac cuiburi, iar omul trebuie să participe şi el la bucuria naturii.
În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigrătoare care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre „păsările” neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeași zi a anului următor.
