Povestea lui Liviu Rotaru a început acum doi ani, pe când era elev în clasa a XII-a la un liceu cu profil teatral din Chișinău. Îi mai rămânea să susțină examenele de bacalaureat și… să ia o decizie. De fapt, trebuia să aleagă între a studia filmul la o universitate din Londra sau la una din Germania, unde câștigase o bursă ce i-ar fi acoperit cam 80 % din cheltuieli, ori să meargă pentru un an în Norvegia să descopere ce înseamnă educația non-formală. A optat pentru cea de-a doua șansă – una care s-a transformat în aventura vieții sale și pe care vă invităm să o aflați în continuare chiar așa cum ne-a fost povestită de „ultimul moldovean în Norvegia”.
Curajul de a renunța… la bursă
Eram în ultimele luni de liceu. Trimisesem deja dosarul la mai multe universități din Marea Britanie și din Germania și obținusem burse ce-mi acopereau 80 % din costuri. Mi-am dat seama însă că este cam greu să-mi plătesc celelalte 20 %, care însemnau cheltuielile pentru cazare și mâncare. Mai ales că era vorba de studiul filmului, un domeniu care presupune un program foarte încărcat. N-aș fi putut să lucrez în afara cursurilor de la universitate și nu știam ce să fac, căci nu voiam să iau împrumuturi.
Fac voluntariat de la 15 ani și am mers la diferite instruiri sau vizite de studiu. Într-o astfel de vizită ni s-a vorbit despre oportunitățile mai puțin cunoscute ale Erasmus+. Așa am aflat de European Volunteering Service, un proiect al Comisiei Europene care le permite tinerilor de 18-30 de ani să devină voluntari într-o altă țară pentru o perioadă între două și 12 luni, toate costurile fiind acoperite. Astăzi, acest lucru este oferit de European Solidarity Corps – separat de Erasmus, dar coordonat tot de comisie.
Din Chișinău în Vevelstad
În aprilie 2018, mi-am zis să caut un proiect în Norvegia sau o altă țară scandinavă. Mă gândeam că dacă o să pot să învăț limba timp de un an, o să-mi continuu studiile acolo. Am accesat portalul european de tineret: www.europa.eu/voluntering. Acolo poți să alegi proiectele în funcție de țara de unde vii, țara în care vrei să mergi, durată și temă. Am găsit doar unul în Norvegia. Urma să merg aproape de cercul polar, în comuna Vevelstad din Nordland, cu 450 de locuitori, înconjurată de munți și fiorduri, de lacul Sore Vistvatnet în partea sud-estică și cu Parcul național Lomsdal-Visten.
Într-o duminică noaptea, am trimis dosarul cu scrisoarea de motivare și un plan de lucru în care mi-am înșiruit cele mai trăsnite idei: să organizăm filmări cu tinerii, festivaluri, cursuri de engleză și rusă. Luni dimineață, la prima oră, mi-a răspuns responsabilul de proiect. Au urmat vreo patru interviuri online, inclusiv cu membrii Consiliului Tinerilor de la școala din Vevelstad. Pe 1 iunie, mi s-a spus că locul este al meu – cu 700 de euro lunar, 400 dintre care îi reveneau familiei gazdă pentru cazare, mâncare și călătorii, iar 300 de euro bani de buzunar pentru mine. Trebuia doar să găsim opțiuni de transport… Atunci am înțeles că, deși proiectele nu-ți cer să fii cunoscător de engleză ori să ai experiență într-un anume domeniu, eu am obținut locul tocmai datorită experienței mele ca voluntar și de lucru cu tinerii, precum și grație pasiunii pentru film și limba engleză. Eram foarte nerăbdător la gândul că voi locui într-o familie gazdă norvegiană, iar scopul meu era să devin un membru al comunități lor.
Într-un august cu -5 grade Celsius
La 18 august, cu două valize pline cu haine de iarnă și un rucsac cu echipament de filmări, mi-am început călătoria. Traseul era aproape „simplu” și dura „doar” 48 de ore: Chișinău-București (microbuz), București-Oslo (avion), Oslo-Trondheim (tren de noapte), Trondheim-Grong (tren), Grong-Brønnøysund (autobuz, cu două feriboturi), Brønnøysund-Vevelstad (mașină, feribot). Coordonatorii proiectului m-au întâmpinat la stația de autobuz. Contrar senzației de „capătul lumii”, m-am pomenit într-un sătuc cu drumuri mai bune decât în centrul capitalei noastre și care arată mai bine decât cartierele de lux de la noi. Un loc unde soarele nu apune în iunie și iulie și nu răsare din noiembrie până în ianuarie. Era frig, -5 grade Celsius fiind ceva obișnuit pentru luna august, așa că mi-am mai cumpărat ceva haine pe loc, inclusiv lenjerie termică.
Apoi, am mers la cei care urmau să-mi devină familie pentru următoarele 11 luni. Mama-gazdă este profesoară și un fel de director-adjunct pe educație în școala din comunitate, care numără 42 de elevi și 19 profesori. Tatăl-gazdă repară plasele de pescuit. Am fost uimit să aflu că ei le repară… Au doi copii de aceeași vârstă cu mine. Fiul Ricard e pasionat de film, ca și mine. Fiica Regine studia medicina la un colegiu.
Scandinavia, un spațiu cultural unic și deschis
Diminețile mă trezeam la 8.30, iar munca o începeam ca și părinții-gazdă, la 9.30. De acasă până la „Frivilligsentral Vevelstad”, o organizație susținută financiar de guvern, pentru ca după ore să desfășoare diverse activități pentru elevi, făceam cinci minute cu bicicleta. Acolo, împreună cu o voluntară din Țările de Jos, pregăteam zilnic materiale pentru vreo 25 de elevi de 14-16 ani. Toate decorațiunile le făceam manual: avioane de hârtie, mingi. Mama-gazdă confecționa scrapbooks – cărți din carton cu aplicații.
La centru, copiii învățau să împletească, își făceau propriile haine, căciuli, fulare. În fiecare marți, aveam un curs pentru ei. Inițial, colega din Țările de Jos le preda balet. După aceea, a urmat cursul de fotografie și film, soldate cu mici pelicule despre viața lor. În fiecare joi, organizam un club cu activități de consolidare a echipelor din diferite clase. Scopul era să petrecem mai mult timp împreună și nu în fața calculatoarelor. Încercam să-i scoatem din casă prin diverse evenimente. În octombrie, am mers cu tinerii din comunitate pentru cinci zile la Oslo – la parlament, muzee și alte locații.
De două ori pe săptămână, un cuplu de pensionari ne învăța norvegiana. Lecțiile erau nonformale, cu jocuri de masă bazate pe curiozități despre Norvegia sau istoria țării. Marea mea surpriză a fost să aflu că profesorii mei aveau o… stână. Drept că aceasta arată altfel decât la noi – pur și simplu primăvara ei dau drumul la oi pe munte, iar iarna ele se întorc la stână. (Și familia mea gazdă avea oi pe o insulă, unde se duceau o dată la două zile ca să le vadă și să le pună de mâncare.) După Crăciun, în ianuarie 2019, deja vorbeam numai în norvegiană. De fapt, limba norvegiană îți dă acces și la daneză, și la suedeză și islandeză pentru că sunt cam aceleași. Bunăoară, suedeza se pronunță exact la fel, dar se scrie puțin diferit. Daneza însă se pronunță foarte diferit, dar la scris este la fel. Este un soi de deschidere lingvistică la tot spațiul scandinav.
Deschiderea lumii scandinave se manifestă nu doar prin unitatea lingvistică însă. În Vevelstad, oamenii lasă ușile caselor descuiate, la fel cum descuiate sunt mașinile și elicopterele. Nici nu știu dacă au chei… Majoritatea localnicilor muncesc la fermele de pește sau la școală, spital și azilul de bătrâni. Ei cresc pește în niște plase instalate în fiord – 100 de mii de pești într-o plasă. Ăsta-i somonul norvegian, care se vinde și la noi și care este foarte scump, inclusiv pentru că fiecare pește e vaccinat individual. Vin peștii pe bandă, îl injectezi pe fiecare și, la sfârșitul zilei de muncă, primești vreo 4 000 de lei în banii noștri. Suficienți ca să ai și casă, și mâncare. Eu mi-aș fi dorit și să lucrez, dar în cadrul proiectului nu este permisă o altă sursă de venit decât bursa.
Niciodată să nu te pornești singur pe munte sau despre numeroasele „ciudățenii” norvegiene
Fiecare familie are cel puțin o barcă, deși ai mei cred că aveau trei. Cu ele mergeam la pescuit prinzând pește pentru o săptămână înainte. Fiecare familie are și câte o cabană amplasată în parcul național care începea chiar în fața casei noastre, iar de la mama-gazdă am aflat că pe insula Svalbard, unde sunt urși polari, legea obligă fiecare profesor să știe să tragă cu pușca și neapărat să fie un profesor cu armă la patru elevi.
Primărița avea o fermă de vaci conectată la un sistem automat de mulgere. Soțul ei se ducea la fermă o dată sau de două ori pe zi ca să programeze mașinile – niciun miros și niciun sunet! Tot ei creșteau cai și puteau oferi lecții de hipism. În Norvegia, am învățat să înot, să conduc mașina și barca, să schiez și să pescuiesc în zone cu apă joasă sau adâncă, să aleg locul potrivit pentru un camping și să aprind un rug, să vânez și să ofer primul ajutor. Par lucruri simple comparativ cu radicalii de la matematică, dar sunt convins că sunt abilități ce îmi vor prinde bine în viață.
În luna martie, am fost atât de nechibzuit, încât m-am pornit de unul singur pe niște piscuri extrem de înalte. Când, de fapt, prima regulă spune: niciodată să nu te pornești singur pe munte. Apoi, este important să știi cum să cobori, căci e mai periculos când nu vezi ce ai în față și ajungi într-o prăpastie și să știi cum să nu provoci avalanșa. La ei, în toată Scandinavia, încă de la grădiniță în fiecare zi de vineri, profesorii se duc cu elevii în drumeție prin pădure. Toată ziua. Când sunt mai mari, pornesc pe munte.
Poate părea curios, dar toate lecțiile despre drumeție și camping le-am învățat de la o norvegiancă de doar 14 ani, prietenă de-a familiei-gazdă. Ea cunoștea o groază de lucruri impresionante, ca mulți alți tineri care și-au trăit toată viața în acel mediu. Ei nu prea știu despre Beethoven sau Goethe sau care este capitala Sloveniei, în schimb știu cum să mergi singur pe munte timp de două zile, cum să te porți când întâlnești lupii, cum să ai grijă de câinii de vânătoare sau cum să faci noduri pentru alpinism. Eu nu puteam nimic din toate acestea, la ei era o „banală” activitate de familie.
„Ei nu discriminează nici măcar cașcavalul”
Ce m-a marcat în mod special? Poate că un anumit exces al ideii de egalitate, care nu ne lăsa să scoatem pe cineva în prim-plan nici măcar la competițiile sportive. Și dacă unul alerga într-un minut, iar altul în patru, oricum toată lumea era învingătoare și se alegea cu diplome și medalii. Pe de o parte, este bine, pentru că asta înseamnă că nu există nicio diferență, inclusiv între calitatea educației dintr-o școală din Vevelstad și una din Oslo. Pe când la noi chiar și școlile din Chișinău se deosebesc în materie de ofertă educațională… Pe de altă parte, parcă este niței trist. Căci ei nu „discriminează” nici măcar cașcavalul… Într-o seară, aveam pe masă diferite tipuri de cașcaval. „O, delicatesă!”, am spus eu despre unul cu mucegai. La care mi s-a reproșat: „Nu poți să spui că un cașcaval este delicatesă și altul nu e. Toate cașcavalurile sunt o delicatesă pentru cineva”. A fost un fel de șoc cultural care te face să deschizi ochii și să vezi altfel lumea. Așa cum am văzut-o în primăvară, când ne-am apucat să curățăm cu elevii o plajă de-a lungul țărmului și în ajutor ne-au venit mai multe bunicuțe…
Fiind în Norvegia, împreună cu fratele-gazdă, am depus dosarul la Facultatea de Film a Universitatea Lillehammer. Am obținut amândoi confirmarea, în august urma să încep studiile. Cunoscând deja limba, având și niște bani adunați, aș fi putut să mă descurc. Plus că și proiectul la care participam ca voluntar a avut un feedback atât de generos din partea comunității, încât Agenția Națională a Norvegiei ne-a delegat la European Youth Week la Bruxelles. Doar că din 2019, când European Volunteering Service a trecut în European Solidarity Corps, Norvegia (care nu este membră UE) a refuzat să mai achite contribuția pentru proiect. Și tinerii din statele Parteneriatului Estic nu mai pot merge în „țara fiordurilor”. Astfel, se pare că am fost ultimul moldovean care s-a dus ca voluntar în Norvegia. În aceeași lună mai, am decis să revin acasă. Mi-am zis că pot să obțin mai multe învățând în Moldova, dar călătorind în toată lumea, citind și făcând ceea ce îmi place, decât fiind într-o școală extraordinară.
Am plecat în iulie și am lăsat în urmă zăpadă, la fel ca atunci când am venit. Familia m-a însoțit până la stație. Mi-a fost mai greu să mă despart de familia-gazdă după un an, decât să plec din Chișinău după 18… Cele 11 luni de voluntariat în Norvegia au fost pentru mine, după 12 ani de școală pe care i-am terminat cu o medie de 9,5 și nu știu câte kilograme de diplome, o vacanță. Cred că am învățat mai mult în anul ăsta de educație nonformală decât am învățat în 12 ani de educație formală la liceu.
La început am crezut că am greșit întorcându-mă, dar în noiembrie 2019 am înțeles că a fost decizia corectă. Filmul „Before Forever” realizat împreună cu „fratele” din Norvegia, a fost selectat pentru un festival de film din Polonia. Eu, fiind în anul I la Academia de Muzică, Teatru, Film și Arte Plastice, am putut să merg. El nu a venit, căci fie și lipsind o singură zi, risca să-și piardă locul la universitate. Partea bună e că familia din Norvegia va veni la Chișinău în această vară. Și abia aștept să îi revăd!
***
Educația nonformală se referă la activitățile din afara școlii care au drept scop dezvoltarea abilităților, cunoștințelor și aptitudinilor. ADVIT – Asociația pentru Dezvoltare, Serviciul Voluntar și Informații pentru Tineret – are rolul de a promova Europa fără frontiere. Implică tineri moldoveni, cu și fără experiență profesională în programe la nivel național și internațional în domeniile: educație, ecologie, protecția patrimoniului istoric și sprijinirea persoanelor dezavantajate, contribuind la dezvoltarea unei societăți mai pașnice și la diminuarea nedreptății sociale. Este axată pe câteva domenii: găzduirea voluntarilor de peste hotare, care vin să muncească în organizațiile din Republica Moldova, și sprijinul oferit tinerilor moldoveni care merg să facă voluntariat în diverse organizații din țările membre ale Uniunii Europene.
Autoare: Liliana Botnariuc
Acest articol este produs în cadrul Campaniei de informare „UE-Moldova: Împreună mai puternici. Creăm noi oportunități pentru tineri!”, implementată de Proiectul UE „Comunicare strategică și suport pentru mass-media”. Conținutul materialului aparține autorilor și nu reprezintă în mod neapărat viziunea UE. Mai multe detalii găsești AICI!
