Gerunziul este singurul mod nepersonal care conservă conținutul dinamic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă. Atunci când ia formă de verb, eu cred că amintirea poate fi doar la gerunziu, la fel ca și uitarea. Ambele sunt forțate, doar că în direcții total opuse. „O să treacă”, zicem noi, și chiar credem că tot ce trece cu timpul rămâne inert undeva într-un trecut cu culori șterse de soare. Ținem în memorie, de fapt, un dulap cu mici bucățele din noi, cu noi așa cum am fost odată, un dulap care din când în când se mai deschide, iar prin amintiri și nostalgii ne aducem aminte că cine și cum suntem azi e și din cauza sau datorită la cine am fost. Reunirile cu prietenii, fie că sunt vesele sau triste, sărbătorile în familie, celebrările naționale sunt momentele când cel mai des deschidem „dulapul”. Și la spectacolul Joisărbătoare s-au deschis dulapuri, unul fizic pe scenă și mai multe în audiență.
Sărbătorile sunt pentru a ne aminti, dar și pentru a ne elibera de amintiri
Joi, 15 martie 1990 în Ungaria a fost sărbătoare – prima în spirit democratic după experiențele a două regimuri totalitare, nazist și comunist, trăite în secolul al XX-lea. În fiecare an, pe 15 martie, ungurii comemorează revoluția din 1848, unul dintre cele mai importante evenimente de afirmare a identității maghiare. De-a lungul istoriei, ungurii și-au manifestat spiritul revoluționar tot la 15 martie. În perioada comunistă, amintirile revoluției i-au făcut în 1956 și apoi în 1989 să iasă în stradă, iar pe lângă celebrarea zilei naționale, să mai revendice și alte libertăți și drepturi. Zilele naționale sunt pentru a ne aminti, dar și a pentru a ne elibera de amintiri, pentru că amintirile se developează în mintea noastră la gerunziu.
„Trianonul, Trianonul!” Puține sunt conversațiile pe care o să le ai cu un ungur și care nu vor duce, mai devreme sau mai târziu, la Trianon, tratatul semnat la 4 iulie 1920, în urma căruia Ungaria, succesorul statului învins în Primul Război Mondial – Imperiului Austro-Ungar –, a pierdut în favoarea țărilor vecine partea de nord a Croației și Voivodina, Slovacia, Rutenia, Transilvania, partea de est a Banatului și Burgenlandul, ceea ce înseamnă cam două treimi din teritoriu. Glumele despre Trianon le par amuzante ungurilor cam tot atât de mult cât și cele despre „hungry in Hungary”, adică deloc. Ungurii își amintesc de Trianon, dar vor să uite de comunism, pe de altă parte. Toate statuile sovietice din Budapesta, cu excepția monumentului dedicat luptei împotriva fascismului din centrul capitalei ungurești, au fost colectate și plasate într-un muzeu în aer liber la periferia orașului, până la care îți ia cam o oră cu metroul și două autobuze și unde, odată ajuns, vezi, pe lângă chipurile din beton ale liderilor comuniști, multă ironie și haz pe seama kitsch-ului comunist. Scuarul Libertății din centrul Budapestei, pe de altă parte, e o amestecătură de simboluri: în mijloc – monumentul sovietic menționat mai sus, lângă el – Ambasada Americii, un pic mai jos – un monument dedicat holocaustului, iar în imediata apropiere – statuia președintelui american Ronald Reagan. Pe acest fundal e foarte complicat să înțelegi ce se vrea uitat și ce se vrea ținut minte.
Amintirile sunt selective. Mai ales cele relatate de bunici, părinți, istorici, profesori de la școală, pentru că amintirile sunt influențate de experiențele personale, indiferent de regimul care se afla la guvernare. Istoria este selectivă, mai ales cea relatată de bunici, părinți, profesori de la școală. Acest context este selectiv, mai ales că mi-a fost relatat de profesori de la școală.
Tineri sau bătrâni, ungurii vor fi mereu nostalgici după timpurile de dinainte. Tineri sau bătrâni, oamenii vor fi mereu nostalgici după timpurile de dinainte. Spectacolul Joisărbătoare, care și-a avut premiera într-o zi de joi pe scena de la Eminescu, scris de autoarea maghiară Katalin Thuroczy și pus în scena de la Chișinău de Veaceslav Sambriș, e o incursiune în zeci de ani de schimburi de regim și percepția a cel puțin trei generații despre aceste schimbări, dar e și o sărbătoare a generațiilor, care se află în conflict permanent doar din cauza sau datorită nostalgiei.
Spectacolul Joisărbătoare nu are nevoie de contextul de mai sus pentru a fi urmărit, deși, după doi ani trăiți în Ungaria, a fost interesant să văd această conexiune. Spectacolul Joisărbătoare e despre veșnicul conflict al generațiilor care, în cazul de față, au trăit diverse regimuri, au trăit diverse realități, dar până la urmă – același model de viață indiferent de liderul agățat pe perete sau propaganda strigată la televizor. Joisărbătoare e și despre o sărbătoare a neînsemnătății, după modelul lui Kundera – celebrarea unei vieți care nu înseamnă nimic, dar care merită sărbătorită anume pentru că e atât de firească în inocența, frumusețea și previzibilitatea sa.
„Man thinks this and that, but more often this” (Bohumil Hrabal)
Istvan, unul dintre personajele care vine în vizită (aparent în fiecare zi de joi) în casa Zsuzsei, gazda ospitalieră căreia îi place să gătească și să-și onoreze oaspeții, pune un cântec interzis, din perioada nazistă, iar ceilalți oaspeți sunt confuzi, dar în același timp nostalgici. Deși piesa este ulterior întreruptă de fiica mai mică a gazdei, care îi reproșează lui Istvan îndrăzneala de a-i fi dor de așa timpuri, mai târziu, o altă avalanșă nostalgică vine de la fiica mai mare a Zsuzsei, care izbucnește în lacrimi, concluzionând, atât pentru personajele din scenă, cât și pentru audiență, că cei 30 de ani (de comunism, întrucât face parte din altă generație decât Istvan) nu pot fi doar „cei 30 de ani de comunism”. Acei 30 de ani sunt și ai săi, 30 de ani în care și-a trăit copilăria, a mers la studii, a născut un copil (reprezentantul unei a treia generații) căruia acum îi este greu să înțeleagă de ce toți acești oameni se ceartă, când el tot ce vrea să facă e să arunce avioane de hârtie fiind urcat pe dulap (un simbol al noii democrații instaurate). Nostalgia îi face pe eroi să critice capitalismul reprezentat de blugi și imensul frigider care abundă de mâncare și produse alimentare, unde până și oamenii încap.
Mai mult decât un conflict între generații, Joisărbătoare a fost pentru mine despre un conflict al generațiilor cu amintirile lor sau despre cum o generație e așa și nu altfel, iar fiecare dintre noi are un „așa” diferit.
„În Ungaria, dar cred că nu numai, după schimbarea regimului a început un proces social specific: foarte multă lume s-a prefăcut că ultimii 60 de ani nici n-ar fi existat, de parcă viața putea fi continuată de undeva din «belle époque», frumoasa perioadă interbelică. Oamenii au început să trăiască «invers» în timp, «în direcție opusă». Atât timp cât acest lucru a fost practicat de câteva persoane ajunse la vârsta a treia… am zâmbit condescendent, dar când am observat acest fenomen și în cazul tinerilor născuți mult mai târziu, când am observat că mulți tineri se refugiază într-un trecut apropiat pe care nici măcar nu l-au cunoscut, am considerat că trebuie să iau în serios acest aspect. Procesul continuă și azi, dar din fericire tot mai multă lume începe să-și revină, să gândească rațional, să-și asume trecutul, să accepte realitatea”, spunea autoarea piesei într-un interviu.
Amintindu-ne
Cu amintirile istorice parcă ne lămurim. Le punem în muzee, după ani, categorii, culori și le spunem copiilor noștri când și în ce an s-a întâmplat un eveniment, cine au fost tipii răi, întrucât ai noștri mereu au fost de partea cea bună. La ce vrem să uităm, adăugăm un pic de ironie, iar cu timpul ironia înflorește, se mai amestecă cu niște adevăruri, iar ulterior avem niște glume bune de spus când nu avem ce spune. Cu amintirile personale e cam tot așa. Le punem în albume, le salvăm pe cloud-uri, le clasăm după categorii, ani, locuri și le spunem copiilor noștri că pe timpurile noastre era mai bine, hainele erau mai frumoase, aerul mai curat și mâncarea mai sănătoasă.
„Tinerii ajunși la periferia propriei lor vieți încearcă să se agațe de rămășițele trecutului sau să se refugieze într-o eternă copilărie «lipsită de griji și de responsabilități», asemenea bătrânilor. În piesă nu apar persoane de vârstă medie, ei trudesc pe undeva, nu participă la viața de familie. Bătrânii se întâlnesc în fiecare săptămână, joi, pentru ca prin intermediul amintirilor comune să-și găsească un punct de reper, un element pentru care merită să mai trăiască”, mai spune autoarea despre piesă.
Gerunziul este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dinamic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă. Atunci când ia formă de verb, amintirea poate fi doar la gerunziu, la fel ca și uitarea.
Pe site-ul teatrului vedeți programul și modalitatea de a cumpăra bilete.
