Teatrul Național „Mihai Eminescu” ți-a pregătit un repertoriu divers. Începe pe o notă pozitivă și cu noi experiențe culturale noul an.
# 2 ianuarie, ora 18.00, Sala Mare
„Carnavalul” (14+) după I.L. Caragiale. Durata: două ore și 40 de minute (cu pauze)
„Nu sunt puține imaginile despre un Caragiale «nervos și sensibil», până la pierderea siguranței de sine, la care «veselia… coboară până într-un fond al reflecției și până într-un strat al melancoliei»”, a spus Tudor Vianu.
„Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii ființei ca dimensiune a abisalului. Cu o pasiune statornică și pătimașă, el mânuiește aparențe scandaloase sau hilare, voci ale esenței ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: «sunt o ființă foarte complexă! Caprițioasă și statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aci primitivă, aci ultrarafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave și sunt grav față de cine știe ce nimicuri».
Carnavalul nostru – cel de toate zilele, versiune scenică 2018 după opera lui I.L. Caragiale își trimite măștile cu energia disperării în intersecția ultimilor trei secole (XIX, XX, XXI); răspântie neliniștitoare unde totul se maculează, se degradează frenetic, cade în deriziune… Trădăm plângând, râdem trădând…
Această distribuție de șoc a «Carnavalului» de la Teatrul Național «Mihai Eminescu» trebuie să ne cuprindă pe toți cu dăruire, măiestrie și virtuozitate într-un fascinant delir fără oprire, fără poticnire, fără împotrivire, fără scăpare, fără sfârșit… desăvârșit!”, relatează regizoarea Alexa Visarion.
# 3 ianuarie, ora 18.00, Sala Mare
„Pomul vieții” de Dumitru Matcovschi. Durata: o oră și 50 de minute
Spectacolul „Pomul vieţii” este povestea tristă a oamenilor calzi, emotivi, temperamentali, care sorb cu patimă din cupa suferinţelor. Condimentarea spectacolului cu efecte comice este oportună, evoluţia actorilor atingând coardele sufletului omenesc.
E un spectacol care denunţă metehnele societăţii noastre. Versurile matcovschiene „Sfântă ni-i casa, din leagăn de dor ce coboară” exprimă un adevăr simplu şi profund al protagoniştilor spectacolului. „Pomul vieţii” ne îndeamnă să curmăm, pe veci, suferinţa.
# 4 ianuarie, ora 18.00, Sala Mare
„Dosarele Siberiei” de Petru Hadârcă. Durata: două ore și 15 minute (cu o pauză)
„Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în gulag este o temă la care am revenit și am lucrat mai bine de zece ani, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București și la Teatrul Național «Vasile Alecsandri» din Iași.
După șocul produs de lectura „Arhipelagul Gulag” de Aleksandr Soljenițîn, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionierii și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și partidului, trăiau oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștientă înflăcărare. Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor martorilor oculari ai acelor timpuri a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Este adevărat că atunci această temă era tabu. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, iar supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie – nu s-a produs o asumare și o conștientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, așa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului.
Cifrele victimelor sunt impresionante, dar ele rămân în zona statisticii. Dacă moartea unui singur prunc strivit sub genunchiul soldatului care a urcat pe cuptor în căutare de dușmani ai poporului este zguduitoare, cât cântărește suferința celor 11 899 de copii deportați numai în vara lui 1949? Cum poate fi măsurată durerea celor 14 033 de femei, cele mai multe mame cu copii, deportate și ele în același an? Spectacolul este despre această imensă suferință umană, dar și despre puterea de luptă și de rezistență în fața răului care părea fără capăt. Spectacolul este și despre cei care au încercat să lupte și să-și apere familia, să-și apere modul de viață pe care l-au avut și l-au îndrăgit până la venirea «eliberatorilor».
Spectacolul «Dosarele Siberiei» este doar o parte din cel pe care îl mai port în sufletul și mintea mea. Este doar o parte, întrucât fiecare carte de memorii scrise la această temă oferă subiecte aparte pentru spectacole și filme. Este doar o parte, întrucât a trebuit să renunț la unele idei pe care le-aș fi vizualizat scenic, dacă m-aș fi oprit la soarta unei singure familii. Totuși, de această dată am optat în favoarea cantității materialului documentar și a textului povestit de martorii acestor evenimente: Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în 1949, și Ion Moraru, condamnat politic în 1950 la gulag, pentru că a condus organizația de luptă împotriva puterii sovietice «Sabia Dreptății».
Foarte puțini din cei care au trecut prin suferințele și teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi; cei mai mulți au plecat în lumea celor drepți. Ei probabil nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar de amintirea noastră. De aceste amintiri avem nevoie noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Avem nevoie pentru a înțelege și conștientiza că ura, violența și teroarea nu pot crea o lume bună cu oameni fericiți”, povestește regizorul Petru Hadârcă.
# 5 ianuarie, ora 18.00, Sala Mare
„Livada de vișini” de A.P. Cehov. Durata: două ore și 30 de minute
Piesa „Livada de vișini”, pe care Cehov o considera comedie, Stanislavski – tragedie, iar pe afișul de la premieră, în 1904, scria dramă, devine, în viziunea regizorului Alexandru Cozub, tragicomedie, spectacol savuros despre setea de iubire împărtășită, despre nevoia de sens și împlinire.
Trei generații de personaje – egocentrice, naive, risipitoare – și fiecare nu se ascultă unul pe celălalt și nici nu vor. Îi adună doar Livada, mai mult cea din aduceri aminte decât cea înflorind sub ferestre.
Livada de vișini de la Chișinău provoacă, vorbind de imperativul schimbării, indiferență și resemnare; struna ruptă poate fi doar înlocuită. Dacă, asemenea bătrânului Firs, „nu mai înţelegi nimic, totul s-a destrămat”, rămâi zăvorât în casa pustie.
Tăvălugul tranziției trece peste tot și toate: „Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ce ai sădit”, zice Eclesiastul. „De n-ai curaj s-o faci tu însuți, lepădându-te de trecutul bântuit, asumându-ți schimbarea, îți vor smulge alții Livada – de vișini, peri sau gutui; casa părintească nu se vinde” e slogan ce dă bine în cântec, nu și în realitate.
Rostul livezilor e să rămână, imaculate, în memorie.
