„Azi mulți se declară fericiți, fiindcă e la modă.” Dorian Furtună despre iluzia fericirii 

# În primul rând, de ce ați ales să condamnați și să dezintegrați semnificația uzuală, comună a fericirii?

Mai întâi, demersul meu nu este unul antifericire; nu lupt împotriva unei stări sau a unui fenomen, ci îi dezvălui vacuitatea. Încerc să argumentez caracterul iluzoriu al conceptului de fericire, susțin că este o invenție, un construct cultural, un mit, un miraj al dorințelor noastre hipertrofiate. E un concept virtual, care a lipsit mereu din lumea reală, pe care motiv nu poate fi trăită fericirea, ci doar imaginată.

De aici, am dezvoltat un șir de teze și texte, în care susțin că fericirea, prin însăși caracterul său iluzoriu, afectează în mod nefericit (ce ironie) starea subiectivă a individului, deoarece aspirația la fericire pavează calea spre dezamăgiri; ca orice iluzie râvnită, fericirea provoacă deziluzii.

Renunțați la fericire, uitați de ea, eliberați-vă de povara dobândirii acestei stări inexistente – asta le transmit cititorilor. Toată psihologia pozitivă a fericirii e o antipsihologie, iar cea mai cu minte terapie pentru suflet e să nu pretinzi mitica fericire, ci să îmbrățișezi și să trăiești cu frecvența zilelor satisfacțiile, bucuriile, plăcerile, mulțumirile și sentimentele atât de lumești, atât de triviale și totodată atât de reale.

# De unde preocuparea pentru acest subiect, cum a apărut?

Preocuparea pentru subiectul dat s-a ivit subit ca într-un insight; eram în niște reflecții pe alte teme într-o geană de noapte și cumva, prin asociere rapidă de idei, m-a fulgerat gândul că fericirea e o iluzie. Am fost atunci suficient de perspicace ca să înțeleg imediat potențialul de cercetare pe care mi-l oferă acest subiect.

# Dacă ar exista o definiție universală a fericirii, care ar fi aceasta?

Una dintre metehnele conceptului de fericire este supraabundența de caracteristici, conjugată cu lipsa unei definiții consensuale pe larg acceptate. Ce e fericirea în fond, dincolo de o explicație sumară pe care ne-o oferă dicționarele? Nimeni nu știe cu exactitate. Unii o plasează printre emoțiile de moment, alții o percep ca fundal existențial, sau ca un rezultat al dobândirii bunurilor, funcțiilor, succesului în carieră. Cine dintre aceștia are dreptate? Fericirea ține de hedonism și constă în plăceri și satisfacții sau, din contra, trebuie să o asociem cu virtutea, cu moderația și înțelepciunea (cum sugera Socrate)? În textele mele am analizat mai multe definiții ale fericirii și m-am convins că ele se contrazic, se exclud reciproc, iar concluzie care iese în relief, de fiecare dată, este că fericirea e un construct cultural, care variază de la o epocă la alta.

# Cineva vă declară ferm că este fericit. Cum răspundeți?

Azi mulți se declară fericiți, fiindcă e la modă. La tot pasul vezi declarația „sunt fericit”, care sună atât de fals și ipocrit nu doar în raport cu această generație, cea mai depresivă din istorie, dar în contrast și cu biografia, adeseori plină de rateuri, pierderi sau drame familiale, a indivizilor care se declară fericiți.

La drept vorbind, eu de multă vreme n-am mai auzit de oameni veseli, bucuroşi, voioşi, entuziasmați. Pe rețelele sociale, toți cei care pozează la mare, pe munte, alături de prieteni, în familie, aproape toți cei care zâmbesc se declară categoric fericiți; nu mai găsim etape intermediare, nu mai găsim stări de mijloc în autoevaluarea lor emoțională. Totul e la maximum. Face un selfie, arată dinții şi gata, e fericit/-ă. O inflație a fericirii.

Mă uit acum la zecile, la sutele de persoane care se declară atât de impudic și de imprudent fericite pe ecranele TV, pe rețelele sociale, la evenimente, cochetând frivol cu soarta și cu ziua de mâine. „Sunt atât de fericit/-a!”, ni se declară aproape triumfal și mă gândesc că pentru majoritatea acestor persoane ar fi mai precaut și mai înțelept să se declare mulțumite de viața de acum, decât fericite, fiindcă mulțumirea știm că e trecătoare (poate dispărea, poate reveni) și ne adaptăm psihic la fluctuațiile acesteia, în timp ce fericirea o percepem ca pe un atribut al întregii vieți, ca pe o ștampilă și ce ne facem când ne lovește întâmplarea grea? Devenim brusc și imutabil nefericiți? Conceptul de fericire e totuși un fel de Cal Troian pe care îl primim radioși, dar care se va întoarce împotriva noastră odată și odată.

Să fie clar: cultul fericirii hrănește demonii frustrării. Or, prima condiție a frustrării este să dorești mai mult: mai mult decât ai, mai mult decât poți obține, mai mult decât alții. E ca un cerc vicios, în care o frustrare nerezolvată provoacă alte frustrări mai intense.

Omul care crede că fericirea există și, mai ales, dacă dorește el însuși să fie fericit și mai se declară fericit, comite o greșeală strategică în plan existențial: se raportează la un ideal; el se expune în fața sorții, devine vulnerabil la loviturile, dramele și nenorocirile firești care ne însoțesc traiul. Cel care știe că fericirea e un mit, va întâmpina mai relaxat, mai stoic hopurile sau nerealizările vieții, însă cel care întreține cultul fericirii va suferi acut la fiecare eșec de care va avea parte.

# Poate fi fericirea măsurată?

Știm cu toții că există încercări de măsurare a fericirii unei sau altei națiuni, dar studiile de specialitate mai recente au constatat că tentativele de evaluare a fericirii suferă de erori metodologice grave; dacă e să o spunem pe șleau, majoritatea concluziilor despre fericirea țărilor sau națiunilor sunt apă de ploaie, sunt aproximații foarte slab fundamentate științific.

Să examinăm una dintre aceste inconsistențe sociologice: în cadrul diferitelor chestionare, când au fost întrebați dacă sunt mai fericiți acum sau în trecut, respondenții afirmau că acum se consideră mai fericiți; când însă erau întrebați dacă e mai bună calitatea vieții acum sau în trecut, respondenții susțineau că în trecut; și, ca să-i zăpăcească definitiv pe cercetători, respondenții declarau că sunt optimiști și se așteaptă la o îmbunătățire a calității vieții în viitor. Aceste contradicții flagrante, vădit ilogice, între percepțiile despre trecut, prezent și viitor, dezvăluie modul eronat și superficial în care este evaluată starea de bine a oamenilor.

Apoi, de la o națiune la alta diferă percepția despre fericire. La americani, de exemplu, fericirea se asociază cu dobândirea unor bunuri, cu succesul public, la est-asiatici – cu armonia în relațiile cu semenii. În fiecare caz, e nevoie de abordări distincte de măsurare.

Dar dificultățile în măsurarea fericirii țin nu doar de particularitățile etnopsihologice. Fiecare disciplină despre om are viziunea sa asupra fericirii: psihologii consideră fericirea parte a personalității, biologii privesc starea de fericire ca pe un rezultat al unor procese biochimice în creier, antropologii relativizează fericirea în funcție de cultura indigenă studiată, de limbajul acesteia, filosofii plasează fericirea în cadrul moral și al virtuților dezvoltate de individ, sociologii sunt convinși că fericirea e un fenomen colectiv, supus fluctuațiilor sociale. Variază și metodele prin care disciplinele evaluează gradul de fericire al indivizilor și grupurilor; dacă le-am contrapune rezultatele, am descoperi o vădită contradicție între indicatori, aprecieri, concluzii.

Filosoful basarabean Vasile Lașcu (numit și Lașcov) formulase următorul raționament: „se consideră pe deplin obiectiv doar ceea ce, născându-se în mod subiectiv în unul, a devenit subiectiv pentru toţi şi fiecare”. În oglinda acestei formule, ne dăm seama că fericirea nu e un fenomen obiectiv, de vreme ce nu există (nici n-a existat vreodată) un consens subiectiv în privința acestei stări. A măsura fericirea e ca și cum am încerca să măsurăm adevărul absolut, care nu are nici formă, nici fond și depinde de interpretarea privată a celui care-l emană în mod pretențios.

# Ce înțelegeți dvs. prin fericire?

Fericirea este o capcană conceptuală. Dacă afirmi că ești fericit, îți aplici ție însuți o schemă cognitivă care te va dezavantaja, odată și odată. Corect este să ieși din paradigma fericirii și să spui că azi ești mulțumit, satisfăcut, vesel, iar mâine s-ar putea să nu mai fii așa, din varii motive. Operând în afara paradigmei fericirii, vei trata mult mai relaxat stările de azi și de mâine, le vei considera temporare și reparabile, omenești, firești.

Dacă însă aplici conceptul fericirii, te programezi la o cădere morală inevitabilă: orice indispoziție sau frustrare, orice depresie episodică, orice pierdere sau insucces te vor face să consideri că ești nefericit. Or, pentru psihicul nostru fragil și susceptibil față de puterea miturilor, a se considera nefericit e o adevărată dramă neurofiziologică. Sentimentul de nefericire îl simțim psihosomatic, în sensul strict negativ.

Cu alte cuvinte, există o logică triplă – și filosofică, și psihologică, și neurofiziologică –, pentru a depăși schema cognitivă fericit versus nefericit.

Înțelegând caracterul utopic al fericirii, înțelegând că starea respectivă e o ficțiune, o închipuire, care trebuie exclusă din căutările noastre, noi ne izbăvim de „datoria” de a o avea, de a trăi în „fericire”, concentrându-ne în schimb pe stările emotive simple, cu adevărat naturale și accesibile oricui.

Renunțarea la conceptul de fericire e în sine o formă de eliberare, de terapie; renunțăm la un concept nu doar iluzoriu, ci și toxic. Prin urmare, să nu fim „încremeniți în proiect”…, ne poate dăuna.

# Observ că au devenit o adevărată afacere cărțile care venerează sau promit fericirea. Ce părere aveți despre așa-zisele cărți de dezvoltare personală care informează că fericirea este o posibilitate reală, un pisc care poate fi cucerit?

Aceste cărți de tip self-help sunt niște bibeloruri mondene, ca și majoritatea trainingurilor motivaționale, cele de dezvoltare personală, care promit rețete ale fericirii și ale succesului obligatoriu.

În realitate, nu există vreo dovadă clară că asemenea cărți ar fi eficiente în dobândirea succesului și a fericirii; mai curând putem vorbi de o anumită utilitate a acestei literaturi pentru depășirea unor probleme specifice, psihologice sau de relaționare. Însă, în general, cei din mediul academic privesc cu amuzament rețetele self-help.

Cercetătorii întrebuințează termenul false hope syndrome (sindromul speranțelor false) pentru a descrie starea celor care exagerează în credința că prin rețete miraculoase se vor schimba pe sine sau mizează că vor atinge rapid succes și scopul propus; acest sindrom e caracteristic, în general, pentru cei care pun prea mari speranțe în rețetele și în practicile self-help. Oamenilor le place să se autoînșele. Cea mai mare utilitate, atât financiară, cât și terapeutică, cărțile și trainingurile self-help le au pentru autorii și organizatorii lor; în această privință, dubii nu există.

# Ce i-ați răspunde unei persoane care v-ar întreba cum poate să atingă fericirea?

I-aș propune să reflecteze dacă dorința sa de a dobândi fericirea nu cumva trădează o stare de nefericire? Și dacă nu cumva ceea ce vrea cu adevărat acea persoană e altceva decât fericirea: să aibă un rost în viață și să se bucure de un minim necesar de bunăstare, de sănătatea sa și a celor dragi, de contactul cu natura, de o libertate lăuntrică. Dacă asta e ceea ce de fapt vrea, atunci ideea de fericire e de prisos, e chiar dăunătoare, fiindcă ne supralicitează dorințele și creează așteptări supradimensionate.

I-aș spune că poți fi împlinit profesional și familial, mulțumit de viață, satisfăcut de ceea ce-ți aduce ziua de azi și de mâine și să nu-ți mai pese de utopia numită fericire. A înțelege că fericirea este o invenție culturală, deci o iluzie, demonstrează mai curând că ești realist (nu nefericit), că privești lumea treaz (fără lentile negre sau roz), e o dovadă că te bucuri de o robustețe mentală și că poți fi împăcat cu ceea ce ai, fără a suferi de veleități maximaliste, fără a pretinde de la soartă o serie neîntreruptă de premii în loteria vieții.

# Ce religie/filosofie abordează fericirea într-un mod profund?

În mai toate sistemele religioase importante, fericirea este privită ca un fel de anomalie, ca ceva irealizabil în viața de acum. O anumită stare de fericire e admisă abia după moartea individului, prin contopirea eului/sufletului cu ce va găsi dincolo: neant, absolut, Dao, Dumnezeu, uitare în nirvana, tărâmul strămoșilor etc.

În privința filosofiilor, e mult de povestit. În majoritatea textelor mele am abordat un aspect filosofic sau altul al fericirii, viziunea diferiților filosofi despre fericire și, ca un rezumat foarte succint, aș putea afirma că în filosofie nu există nici măcar un minim consens în privința a ce este fericirea și cum e mai corect să se ajungă la o asemenea stare. Toate dezbaterile filosofice despre fericire îmi reconfirmă teza că e vorba de un construct cultural.

# Dacă a fi fericit este o utopie, atunci a fi trist ce este? Cum explicați această ambivalență, or poate exista un pol fără antipod?

Putem fi și triști și e firesc să fim uneori, fără ca asta să trădeze un simptom al depresiei sau al nefericirii. Am scris în textele mele că tristețea e o stare psihică firească, tranzitorie; înțelegem prin tristețe o reacție și emoțională, dar și filosofică la durerile și la realitățile din jurul nostru. Pe parcursul zilelor și al întregii vieți, noi alternăm stările de mulțumire și bucurie cu cele de tristețe și supărare și aceasta e perfect normal. Ar fi anormal dacă am încremeni doar într-o singură stare de a fi.

Apropo de antipod. Care e reversul durerii, al unei migrene, de exemplu? Plăcerea? Nicidecum. Reversul durerii este lipsa durerii (care poate coincide cu lipsa oricărei plăceri). Care e reversul unei anxietăți? Lipsa anxietății, calmul și echilibrul psihic. Ceea ce trebuie să înțelegem aici e că reversul unei stări negative nu e neapărat vreo stare pozitivă, ci, adeseori, una neutră; se revine în echilibru, nu se trece la o stare polarizată, aflată la antipod.

La fel e cu nefericirea; ea nu constituie dovada existenței fericirii; nu toate fenomenele fizice sau psihice au în mod natural un antipod, nu-l are nici fericirea. Dacă există nefericire, nu e neapărat să existe și o fericire pulsantă. De regulă, reversul nefericirii e mulțumirea relaxată, e lipsa frustrărilor și a nevoilor acute. Atâta tot.

# Într-un final, cu ce înlocuim această vocabulă – „fericire”?

Trebuie să folosim acest cuvânt în mod adecvat, nu eronat, cum se întâmplă cel mai des. La noi, sărăcia vocabularului creează o hiperîntrebuințare a unor cuvinte, dintre care „fericire” e cu mare prisos în vorbirea cotidiană; e folosit acest cuvânt să acopere și să descrie cele mai felurite stări și impresii, pentru care limba română are slove mult mai precise și mai relevante.

Puținele cazuri când cuvântul fericire are o întrebuințare justificată lingvistic, logic, etimologic e pentru combinația „o întâmplare fericită” și variațiile sale. Pentru strămoșii noștri din paleolitic, un moment fericit era evitarea unui pericol iminent (atacul unei fiare sau căderea unei pietre); individul care trecea pe muchia morții era norocosul zilei, la fel și cel care dobândea, în circumstanțe fericite, un vânat neașteptat de bogat. Norocul spontan a stat la originea ideii de moment fericit, după cum ne spune și etimologia antică sau medievală a cuvântului „fericire”, în mai toate limbile: o șansă bună, o întorsătură favorabilă a sorții.

De exemplu, țarul rus Alexandru al II-lea a supraviețuit în fața a trei tentative de asasinat și de fiecare dată l-au ajutat niște coincidențe uimitoare, niște circumstanțe pe care le-am putea numi fericite pentru el. Aici întrebuințarea cuvântului e adecvată. Totuși, ca să închei istoria cu Alexandru, cel de-al patrulea atentat la viața sa a fost înfăptuit cu succes pentru atacator, iar pentru țar acela a fost un moment nefericit, tragic. Țarul a avut o viață împlinită, cu multe satisfacții, cu momente fericite, dar nici măcar el n-a avut parte de utopia unui trai și a unui sfârșit fericit pe de-a-ntregul.

Interviu realizat de Ion Sîrbu