„Alo, ești acasă?”. 13 amintiri din epoca telefoanelor fixe sau cum era viața convorbirilor legate printr-un fir

telefon

Pe 18 noiembrie este celebrată ziua telefoanelor fixe vechi. Cu siguranță ai avut unul acasă sau dacă ești mai tinerel, ai văzut așa un dispozitiv mare, cu un fir lung, la bunicii tăi. Acum, când totul se învârte în jurul smartphone-urilor, telefoanele fixe s-au cam dat uitării.

Conform unui studiu realizat de Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei în acest an, tot mai mulți moldoveni renunţă la telefonul fix. Anul trecut, 36 de mii de moldoveni s-au debranşat de la liniile de telefonie fixă. Pe de altă parte, datele statistice demonstrează că numărul de utilizatori de telefonie mobilă este în creştere.

E cumva logic, atât timp cât un dispozitiv este mai comod din toate punctele de vedere și poate îndeplini o sumedenie de funcții pe lângă cea de bază – apelul. Totuși, telefonul fix ne-a lăsat o mulțime de amintiri, pe care noi am hotărât să le adunăm în acest material.

# Te ținea într-un loc, iar pentru a discuta cu cineva trebuia să fii acasă. Pe atunci fraza „alo, ești acasă?” era plină de umor, totuși se auzea foarte des din partea cealaltă a receptorului.

# Vorbeam mult la telefon, despre teme pentru acasă, probleme sau orice alte noutăți. Și când zicem mult, asta înseamnă ore întregi. Evident, aici începea și „războiul” familiar. Fiecare avea de vorbit cu cineva sau aștepta un sunet, iar fraza „nu ține linia ocupată” suna ca o amenințare.

# Pe lângă linia ocupată, mai erau și banii. La sfârșit de lună, când venea contul de plată, se căuta membrul familiei cu titlul de „cel mai vorbăreț”.

# Receptorul era o chestie foarte importantă, iar odată ce nu era fixat așa cum se cuvine, pierdeai toate apelurile. Anume din acest motiv, fraza „ai pus receptorul bine?” se auzea practic după fiecare convorbire telefonică.

# Pentru alții receptorul pus nu prea bine era o scăpare de la convorbiri cu profesoara. Ori intenționat îl puneai alături dacă știi că urmează să aibă loc marea discuție, ori rugai un prieten să te sune să mai stați și voi la taclale.

Despre poveștile de dragoste știa toată lumea. Așa că dacă te suna vreun admirator sau vreo admiratoare și înaintea ta receptorul era ridicat de către un membru al familiei, gata totul s-a aflat. Și încă ceva, de cele mai mult ori toată discuția avea loc acolo unde era amplasat telefonul, adică în camera celor maturi. Evident, după asta urma un șir de glumițe și zâmbete pe sub mustăți.

# Noroc de cei care aveau câte două telefoane în casă. Acest lucru nu-ți permitea să faci două apeluri simultane, în schimb îți permitea să asculți discuții străine. Dacă erai dornic de a asculta o discuție realizai că, de fapt, ești super talentat, poți să-ți ții și respirația un timp record, poți să faci și mișcări ca un adevărat ninja, iar cel mai important e să pui receptorul așa încât să nu fii prins. Nu de fiecare dată ne ieșeau astfel de trucuri, așa că adesea puteai auzi: „pune receptorul!”.

# Începuturile telefoanelor fixe erau și mai vesele. Atunci când era un telefon la câțiva vecini. Se făceau programări și se așteptau rânduri. Mai ceva decât la policlinică. Atunci când îți auzeai numele, erai cel mai fericit (în majoritatea cazurilor te suna un membru al familiei care este plecat peste hotare).

# Mai întâi de butoane, au existat discuri. Pariez că îți răsună în cap și acum sunetul care apărea atunci când formai un număr. Ah, și cu cât numărul era mai lung, probabilitatea că vei greși era mai mare, ș-apoi trebuia totul luat de la capăt. Degetul arătător era super-antrenat la toată lumea. Totuși, existau persoane „extratalentate” care foarte rar dădeau greș atunci când formau un număr de telefon, iar viteza degetului arătător era complicat să o urmărești. De obicei, aceste persoane munceau cu telefonul fix toată ziua.

# Telefoanele vechi aveau un fir lung și ondulat. După ce aveai o discuție lungă, venea timpul următorului pas: „descâlcirea firului în care ai decis să-ți amesteci și degetele”.

# Când suna telefonul, odată cu el răsuna și celebra frază „ridică receptorul!”. De obicei, această însărcinare o avea cel mai iute de picior, adică cel mai tinerel.

# Fiind copii, atunci când ridicam receptorul, cel mai des auzeam: „Da’ mama e acasă?”. În funcție de situație, putea fi tata, bunica, mătușa etc.

# Frumoasă a fost trecerea de la telefoanele fixe vechi, la cele mai performante, care aveau deja butoane. Pe lângă comoditate, acestea mai aveau și muzică încorporată. Cineva din redacție ne-a mărturisit că a descoperit în meniul telefonului piesa „Big Big World”, nu își amintește de câte ori a ascultat-o, dar îi cunoaște versurile și până astăzi. În lista pieselor descoperite se mai regăsește și „Say you say me”. Evident, aceste piese erau încorporate pentru a fi utilizate pe post de ringtone, dar asta nu ne încurca să le ascultăm așa, pur și simplu, pentru că ne plac.

Bonus: Vă lăsăm mai jos piesele despre care am scris mai sus, poate vă trezesc și vouă niște amintiri frumoase.

Voi ce amintiri legate de telefonul fix aveți?

Share: Share on Facebook Share on Twitter Share on Telgram
Autoare:Elena Baranov
Comentarii
  • Știri pentru tine
  • Lifestyle din stânga nistrului

  • Portalul CIVIC.MD: Activitati ONG, anunturi, granturi, job-uri, voluntariat, evenimente