Scriitorul austriac Peter Handke, călător neobosit în căutarea limbajului, laureat joi cu premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2019, este un autor fecund, care luptă împotriva convenţiilor cu preţul unor polemici violente, în special din cauza luărilor de poziţie prosârbe.
„Nobelul pentru Literatură? Ar trebui desfiinţat într-o zi. Este o canonizare falsă, care nu aduce nimic cititorului”, a declarat scriitorul de 76 de ani, care afişează o ţinută elegantă, cu părul grizonat dat pe spate şi o privire pătrunzătoare în spatele ochelarilor, notează AFP, citat de AGERPRES.
În lumea editorială, au existat numeroase voci care credeau că nu va primi niciodată Nobelul, în ciuda unei opere mondiale recunoscute din cauza implicării sale în timpul conflictelor din fosta Iugoslavie.
Aparţinând minorităţii slovene din Austria după mamă, de origine germană după tată – va afla abia la vârsta de 18 ani că acesta nu este părintele său biologic, scriitorul s-a născut în 1942 în regiunea Carintia (sud) în satul Griffen, de care mărturiseşte că se simte în continuare legat şi se afişează în continuare drept unul dintre puţinii intelectuali occidentali prosârbi.
În toamna anului 1995, la câteva luni după masacrul de la Srebrenica, pleacă în Serbia şi îşi povesteşte impresiile de călătorie într-o carte controversată „Voyage hivernal vers le Danube, la Save, la Morava et la Drina”.
În 1999, este răsplătit cu un prestigios premiu literar german, Buchner, şi părăseşte Biserica catolică pentru a protesta împotriva bombardamentelor NATO asupra Belgradului, evocând un „nou Auschwitz”.
Şapte ani mai târziu, dă naştere unei alte controverse după ce participă la funeraliile fostului preşedinte iugoslav Slobodan Milosevic, acuzat de crime contra umanităţii şi genocid.
Este nevoit să renunţe la un premiu care urma să-i fie decernat de oraşul Düsseldorf, iar Comedia Franceză scoate din program una dintre piesele sale.
Mai mulţi intelectuali îi iau apărarea, printre care şi compatrioata sa Elfriede Jelinek, laureată cu Nobelul pentru literatură în 2004. Această polemică umbreşte însă prezența mediatică a operei lui Peter Handke.
# Forţa de a fi universal
Scriitorul austriac, autorul a peste 80 de volume şi traducător în germană a operelor lui Emmanuel Bove, René Char şi Francis Ponge, rămâne unul dintre autorii de limbă germană cei mai citiţi şi reprezentaţi pe scenele din lumea întreagă.
„Am visul şi forţa de a fi universal”, a precizat Handke cu ocazia decernării în Germania a unui premiu pentru literatură europeană cu trei ani în urmă.
A fost apreciat şi la Festivalul de Film de la Veneţia, unde prietenul său Wim Wenders a prezentat pelicula „Les beaux jours d’Aranjuez”, pe un scenariu semnat de scriitor. „Fără el, aş fi devenit probabil pictor”, mărturisea atunci cineastul german.
Devenit cetăţean de onoare al oraşului Belgrad în februarie 2015, Peter Handke nu şi-a renegat niciodată angajamentul prosârb.
Recompensat cu prestigiosul premiu Ibsen în domeniul teatrului în 2014, donează o parte din suma primită construcţiei unei piscine publice într-o enclavă sârbă din Kosovo.
„Doamne, să nu-i ierţi niciodată!”, a spus scriitorul anul trecut cu ocazia unei vizite la Belgrad, parafrazând Biblia pentru a-i dojeni pe liderii occidentali ai anilor 1990, pe care îi consideră responsabili de declanşarea războiului.
# Influenţa Noului Roman francez
Profund impresionat de lectura, la vârsta de 15 ani, a romanului „Sub soarele lui Satan” de Georges Bernanos, influenţat de scriitorii francezi Claude Simon şi Alain Robbe-Grillet, îşi întrerupe studiile în drept la Viena şi publică primul său roman „Die Hornissen” în 1966.
„Am fost mereu în pericol de a cădea în păcatul autoanalizei. Noul roman m-a ajutat să exteriorizez, să privesc”, a explicat acesta.
În acelaşi an, făcea senzaţie cu prima sa piesă, „Outrage au public”, care îmbină insulte la adresa spectatorilor, mesaje de disperare şi critica radicală a literaturii angajate.
Autorul, pe atunci în vârstă de 24 de ani, atacă principiile estetice ale „Grupului 47”, care domina lumea literară germană postbelică şi propune un refuz radical al unei utilizări prestabilite a limbajului, temă care se va afla în centrul operei sale.
Maestru al prozei, dezvoltă un stil tranşant şi intens, prin care „nu caută gândirea, ci senzaţia”.
„L’Angoisse du gardien de but au moment du penalty” (1970), urmată de „Le malheur indifférent” (1972), un emoţionant recviem dedicat mamei sale, îi aduc notorietatea.
Teme precum migraţia şi singurătatea animă o operă amplă: circa 40 de romane, eseuri şi memorii, circa 15 piese de teatru, dar şi scenarii, printre care şi cel al celebrului film „Wings of Desire” (1987), în regia lui Wim Wenders.
Cea mai recentă carte a sa a fost publicată în germană la editura Suhrkamp (Berlin) în 2018.
