Astăzi de împlinesc 138 de ani de la nașterea celui mai depresiv poet român. Despre George Bacovia este vorba, care s-a născut la 4 septembrie la Bacău, Regatul României.
Bacovia a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. A fost numit cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
Echipa #diez a decis să împărtășească care sunt poeziile lor preferate din creația marelui poet.
#Valeria Batereanu, reporteră
Plumb
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
#Stela Televca, redactoră-șefă
Altfel
Omul începuse să vorbească singur.
Şi totul se mişca în umbre trecătoare
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea…
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt,
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur…
#Alexandru Lebedev, CEO și Founder
Lacustra
De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.
Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val
Tresar prin somn și mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-același vremuri mă găsesc…
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.
De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând…
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.
#Elena Baranov, redactoră-șefă adjunct
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
#Dinu Bubulici, fotograf
Alb
Orchestra începu cu-o indignare grațioasă.
Salonul alb visa cu roze albe
Un vals de voaluri albe…
Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă…
În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări
Cântau clare sărutări…
Larg, miniatură de vremuri viitoare…
#Lily Zdibneac, reporteră
Şi ce?
Cu vise de mereu nuvele,
În zvon de noapte orăşenesc…
Şi ce dacă corpuri cereşti se-nvârtesc
Şi dacă lucinde stele!…
Şi ce dacă veacuri grele pândesc
Clipe din viaţă mai uşurele!…
Şi dacă corpuri cereşti se-nvârtesc,
Ori stau departe lucinde stele.
#Ștefan Grigoriță, redactor – video
Tablou de iarnă
Ninge grozav pe câmp la abator
Și sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal –
Și ninge mereu pe un trist patinor…
E albul aprins de sânge închegat,
Și corbii se plimbă prin sânge… și sug;
Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-noptată…
Și-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
Iubito, sunt eu la ușa înghețată.
