Cu treizeci de ani în urmă, în satul Dobrușa locuiau în jur de 200 de oameni, astăzi, a rămas doar unul – Grișa Muntean. Cândva avea o familie, o fermă de oi și vecini, acum este singur. Soția și cei patru copii au emigrat în Spania, la ovine a renunțat pentru că nu reușea să se descurce fără ajutorul altor oameni, iar vecinii au murit.
Povestea singurătății sale și a satului pe cale de dispariție, Grișa a povestit-o jurnaliștilor de la New York Times.
„Singurătatea te omoară…”, așa își începe povestea Grișa, un fermier de 65 de ani.
Pentru companie, domnul Muntean are două pisici, cinci câini, 15 gâște, 42 de pui, aproximativ 50 de porumbei, 120 de rațe și câteva mii de albine. Restul oamenilor au plecat. Fie au murit, fie au emigrat. Tot ce a rămas în urma lor sunt casele, care dispar aproape la fel de repede ca și proprietarii lor, fiind înghițite de buruian. Chiar și cimitirul din sat începe să dispară.
„Când lucrez, vorbesc cu copacii, cu păsările, cu animalele, cu sculele mele…”, își continuă povestea Grișa.
Până anul trecut domnul Muntean, avea și doi vecini. Un cuplu de 40 de ani, Ghena și Lida Lozinschi. Se înțelegeau bine. Aceștia îl ajutau pe bărbat să vândă ouă și legume la piață. Vorbeau la telefon zilnic. Într-o duminică cei doi nu au mai răspuns la telefon. Mai târziu, s-a aflat că aceștia au fost înjunghiați.
De atunci, Grișa este singurul locuitor în Dobrușa, un sat care datează din secolul al XIX-lea, atunci când regiunea făcea parte din Imperiul Rus. Localitatea a prosperat după cel de-al Doilea Război Mondial. În sat a fost deschis un magazin, o școală, o tabără de vară, chiar și o sală pentru proiecția filmelor în zilele de duminică. Totul s-a schimbat după prăbușirea URSS, când oamenii au început să emigreze pentru a-și găsi locuri de muncă. Astfel, în sat au rămas doar pensionari, iar școala, magazinul, sala de cinema și tabăra de vară au fost închise.
Deși intenționează să plece într-un sat sau oraș din apropiere, domnul Muntean spune că în această singurătate este un fel de bucurie: își crește propriile legume și are propria miere, trăiește în mijlocul naturii și este deranjat doar de sunetul gâștelor sale. În plus, bărbatul nu se simte întotdeauna atât de singur, în special când se așează în grădină și privește spre cimitir. atunci când se așează în grădina plină cu de toate și se uită la cimitirul din sat.
„Ghena mereu spunea că mă va supraveghea. Și acum o face…”, își încheie povestea domnul Muntean.
Vedeți povestea originală de la New York Times AICI!