Acum 15 ani, pe 3 septembrie, școala nr. 1 din Beslan a fost luată cu asalt de scutieri. În urma intervenției, 334 de oameni, dintre care 186 de copii, au murit. Publicăm câteva fragmente din jurnalul Agundei Vataeva, una din supraviețuitoarele atacului terorist din Beslan.
Pe 1 septembrie 2004, în timpul festivităţilor consacrate începerii anului şcolar, un grup de terorişti a ocupat o şcoală din Beslan și a luat ostatici peste 1.200 de elevi, părinţi și cadre didactice. La scurt timp, la fața locului au apărut forţele speciale ruse.
După două zile de negocieri eşuate, pe 3 septembrie, autorităţile decid să intervină în forţă pentru eliberarea celor sechestraţi, declanşând o ofensivă extrem de violentă. În urma intervenţiei în forţă, au murit 334 de oameni, dintre care 186 de copii.
Una din ostatice, Agunda Vataeva, în vârstă de 14 ani, în 2012 a decis să publice amintirile sale despre atacul terorist. Tânăra și-a deschis un blog pe Livejournal și a publicat trei postări în care a descris evenimentele din acele trei zile petrecute în școală.
1 septembrie
Până când e liniște, nu e nimeni. Mama scrie pe tablă „Bun venit la școală!”. Am ieșit afară, nu e nimeni din ai mei. E și de așteptat, suntem deja în clasa a noua, e păcat să nu întârziem.
În sfârșit ai mei au început să se adune. Iată și Dreva! Ea e panicată: pantofii i-au ros picioarele. Am mers la Mama. În bănci stau copiii din clasa întâi cu fundițe, flori. Toți gătiți de sărbătoare. Îi zic Madinei că îi invidiez: Sunt atât de mici și fericiți.
Împreună cu Cristina și Dzera analizăm bluza Dzerei… Aici discuția noastră se întrerupe. Undeva în apropiere se aud împușcături. M-am întors și am văzut trei băieți fugind spre ieșire, iar după ei un bărbat în uniformă de camuflaj și cu barbă neagră, deasă.
31 august
Ieri am fost la școală, am făcut curat în cabinetul Mamei, cu Dzerka am desenat un afiș cu Buratino și alfabetul pentru elevii mamei. După aceasta am luat tradiționalul prânz MADAMM: lavaș cu maioneză și un litru jumătate de limonadă de 9 ruble. Noi (MADAMM) des ne strângeam la școală și stăteam până când aceasta se închidea, și de fiecare dată voiam atât de mult să rămânem pe noapte. Iată așa o dorință MADAMM.
1 septembrie
Era în jur de ora 8 când a început să plouă, picături mari cădeau pe pervaz. Stăteam exact sub ferestrele sparte și încercam să prindem cu gura picăturile, atât de tare ne era sete. Îmi era atât de bine, cred că aceasta e cea mai bună amintire din acel iad.
Toată noaptea dormeam pe rând câteva ore. În timp ce eu cu Madina stăteam pe bancă, Mama și Zarina dormeau pe podea. Trecea o oră și ne schimbam cu locurile. Iată așa, în astfel de circumstanțe, s-a îndeplinit dorința noastră, mica dorință a grupului MADAMM. Mai bine nu se îndeplinea niciodată.
2 septembrie
Mamele au isterie. Ele încă nu știu că azi va veni nenea Aushev și le va lua (pe mame și bebeluși). Dar noi vom rămâne, vom rămâne să așteptăm.
La sfârșitul primei zile ei au început să ducă tratative. Au înaintat următoarele cereri:
1. Retragerea trupelor din Cecenia;
2. Prezentarea lui Roshal, Putin, Aslakhanov, Dzasokhov, Zyazikov;
3. Separarea Ceceniei de Federația Rusă;
După ce au auzit condițiile înaintate toții maturii au înțeles că vii de aici nu vom ieși. E imposibil de îndeplinit aceste cereri. Copiii rosteau naiv: „Lasă să retragă trupele! Lasă să vină acești oameni! Ce-i complicat aici?”. Fix așa gândeam și eu: „Mare lucru, lasă să retragă”. Mama a zis că e imposibil, retragerea trupelor durează ani în șir. Așa a zis, dar mie în continuare îmi părea totul simplu. Atunci încă nu știam, nu știam că nimănui nu-i pasă de noi, că nimănui naibii nu-i trebuim.
A doua zi a decurs foarte greu… Nu aveam ce face, picioarele ne-au amorțit, voiam apă, doar apă și la toaletă. Dispoziția mai era cum era, încercam să glumim. Uneori se auzea sunetul telefonului mobil – un telefon mic, roșu (era amuzant să-i vezi pe ei cu un telefon pentru dame, atât de micuț, însă atunci nu ne prea gândeam la asta)… Melodia Nokia Tune… Acum când o aud, deodată devin încordată.
Am intrat în cabinele de duș cu Madina și fratele ei Dzambiki. Pe jos erau sticle sparte, de aceea l-am luat în brațe pe Dzambik, care era desculț și dezbrăcat, era atât de slab și micuț. De pe posterele atârnate pe perete ne zâmbeau sportivi: boxeri, jucători de baschet, bodybuilderi. Până ce Madi era la toaletă, eu încercam să-i distrag atenția lui Dzambiki cu discuții despre fotbal – marea lui pasiune. Apoi am mers și eu să beu apă. Nimic mai gustos, plăcut, sățios ca acea apă nu am gustat în viața mea.
Mama l-a pus lângă noi pe Dzambika, el era elevul ei, unul din cei mai iubiți. Eu m-am culcat alături de el, totodată încercând să o cuprind pe mama. Deoarece el era complet gol și în plus avea probleme cu rinichii, încercam să-l încălzim.
3 septembrie
Timpul trecea foarte încet. Pentru o perioadă scurtă am dormit. Setea mă omora. Și neputința. Nu voiam nici să mă mișc. Am văzut la unii oameni sticle umplute cu un lichid galben, la început n-am înțeles că e urină.
Nu am putut să trec peste senzația de greață sau poate nu îmi era chiar atât de sete încât să beau urină. Zarina îmi ștergea doar fața și buzele, în acele clipe nu era atât de dezgustător.
Voiam atât de mult să dorm. Deja nici nu mai visam să ne dea drumul, ci mai degrabă la moarte, pentru că părea un final mai probabil. Iar în a treia zi asta era ceea ce ne doream toți – un final. Orice final, doar să se sfârșească totul.
De oboseală și nesomn cădeam pe podea, dar ei au zis că îi vor împușca pe cei care își pierd cunoștința. Atunci mama a zis: Trebuie să ne ridicăm.
Zarina m-a întrebat cât e ora. Tot acest timp aveam pe mână ceasul meu preferat roșu-maro, Swatch, dăruit de sora mea, de aceea toate acele trei zile mă puteam orienta în timp.
Din când în când teroriștii vorbeau la telefon, iar apoi ne spuneau ce au discutat (așa ne părea nouă). „Trupele armate se retrag din Cecenia”, au zis ei, „Dacă informația va fi confirmată, încetul cu încetul vă vom da drumul”. Pentru prima oară în cele trei zile am vrut să plâng, a apărut o speranță că vom ieși de acolo. Apoi… mi-am pierdut cunoștința, iar când m-am trezit deasupra mea ardea acoperișul, totul se prăbușea, în jur erau oameni culcați pe podea.
Ei au început să ordone ca cei vii să iasă în hol. Nu știu de ce, dar noi cu Mama ne-am sculat și am ieșit. Am reușit să observ pe mâna stângă o mică gropiță și m-am liniștit puțin, alte răni nu aveam.
Din sala de sport ne-au mutat la cantină. Aici ostaticii puteau bea apă, câțiva copii mâncau zgârcit niște biscuiți. Nu departe de mine era un bărbat cu un băiețel în brațe. Băiatul era în continuare îmbrăcat în pantaloni și tricou alb în centrul căruia era un cerc mare de sânge.
De mama s-a legat o fetiță de opt ani și-i tot repeta: „Galina Hadjieva, eu vă cunosc. D-voastră mă veți lua să trăiesc cu voi? Mama și sora au murit. Sunt sigură, din gură îi curgea sânge. Eu vreau să trăiesc cu d-voastră, pot singură să mă îmbrac și să mă spăl. Bine?”. Mama doar îi dădea afirmativ din cap, liniştind-o și ținând-o alături.
Apoi ei le-au ordonat copiilor să meargă spre fereastră și să le strige soldaților că aici sunt ostatici, să nu împuște. Femeile nu au vrut să lase copiii și au mers ele în loc.
Apoi s-a auzit încă o explozie puternică. Mă uitam în pod și simțeam cum un val de fierbinte mă acoperă din cap până-n picioare. M-am gândit: Iată și sfârșitul. De această dată sigur am murit.
M-am trezit. Încheietura mâinii atârna, ceasul meu Swatch era plin de sânge. M-am uitat la picior și am observat că prin rana de la genunchi văd ceva alb, sclipitor, asemănător cu un os. Nu mă durea nimic, pur și simplu îmi era greu să ridic mâna și piciorul. Mama era alături. Piciorul, a zis ea, pleacă. Niciodată nu îmi voi putea ierta că am ascultat-o și am plecat. Nu știu ce a fost asta. De unde această trădare.
Până la stradă mai rămânea o singură mișcare când piciorul meu a rămas prins într-o crăpătură. Nu îl mai simțeam, nu îl putem găsi, tot trăgeam și trăgeam, dar nu îmi reușea. Jos deja mă așteptau voluntarii și militarii. Îmi strigau: Hai, puișor, hai încă puțin! Iar eu nu puteam. De la acest sentiment de neputință și deznădejde am început să plâng. Pentru prima oară, după trei zile, plângeam. Apoi mi-am revenit puțin și mi-am eliberat piciorul. M-au prins, m-au pus pe targă, m-au urcat într-o mașină și m-au dus. Tot drumul talpa mea dreaptă se legăna într-un mod ciudat. Alături de mine era o femeie care nu se sătura de apă. Mie îmi era indiferent. Nu aveam puteri să mă bucur…
***
Apoi rudele mă vor găsi, mă vor duce la spitalul din Vladivostok unde voi sta în aceeași sală de operație cu mama, însă despre asta voi afla mai târziu. Apoi mă voi lupta cu psihicul meu, trebuia să mă conving că deja nu mai sunt ostatică. Apoi voi citi mesajele surorii mele și întâmplător voi citi cuvintele de condoleanțe pentru Mama, apoi la telefon îmi vor spune că litera D din MADAMM nu mai există – Dzerochka a murit, și că Arsen a murit, și că Alanka, eroina mea în acele trei zile, a murit, și că pe Sabina au îngropat-o în sicriu închis, că Albina Viktorovna îi scotea pe copii, că cei mai buni, curajoși și puternici au murit, au ars… Și încă mulți, tot felul de „apoi”.
Articolele originale le găsești pe Livejournal: prima zi, a doua zi, a treia zi.
photo credit: James Hill
