Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„Pe strada Veronica Micle, găbjită între alte două clădiri (nu foarte mari de altfel, dar care sfidează cu prezența), umbrită de doi copaci, stă casa cu numărul 10” scrie Anastasia Taburceanu.
Veronica Micle 10
Această casă îmi place în special din cauza modestiei prezenței ei. Chiar dacă pe o suprafață relativ mică de fațadă a înghesuit mai multe feluri de decoruri și stiluri, elemente de arhitectură și faianțe, casa are o prestație foarte laconică. E ca și cum ar vorbi în șoaptă și nu ar insista prea mult. De multe ori aceasta rămâne neobservată de trecători și cu siguranță ignorată de proprietari/administratori/primărie/chiriași sau oricine este responsabil de posesia ei.
Primele informații despre această clădire datează din 1868, ridicată conform unui proiect model, numit trei stânjeni. Casa aparţinea familiei Sinadino.
Când am văzut numele Sinadino, legat de istoria acestei case, am tresărit. Era ca și cum internetul mi-a confirmat o informație clandestin cuibărită în mintea mea: o astfel de casă modestă și frumoasă putea să aparțină numai unui om dintr-o dinastie ca cea a Sinadinilor.
Ne întrebăm foarte des unde au dispărut familiile de nobili din Basarabia? Astăzi o să vă povestesc cum a dispărut distinsa dinastie Sinadino.
Numele de familie Sinadino e încrustat adânc în istoria Chişinăului. Această familie a dat Chișinăului câțiva primari de excepție și oameni politici importanți. Dinastia Sinadino este cunoscută încă din secolul XI și provine din Grecia. „Pantelimon Ioan (1795-1865), eterist pribegit după măcelul din Chios la Odessa, apoi la Chişinău, unde a fost primar (1837-1842). Fiii săi: Ioan (1838-1906), nobil basarabean (1896), căsătorit cu Alexandrina Const. Zoti, – ctitorii bisericii Sf. Pantelimon din Chişinău (1892), fără urmaşi; şi Victor (1841-1904), director al băncii mun. Chişinău.” (Gheorghe Bezviconi și inspirata lui „Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru” (Bucureşti, 1943)).
La 17 iulie, în familia lui Victor Sinadino, se naște un fiu care primește numele bunicului său – Pantelimon. Soarta face ca anume acest fecior a familiei să aibă cea mai spectaculoasă prezență în viața politică și socială a Basarabiei și un sfârșit foarte tragic al vieții sale.
- Pantelimon Sinadino își face studiile la Liceul nr. 1 din Chișinău (promoția 1894) și la Universitatea din Kiev (specializându-se în economie, finanțe și medicină).
- La 25 aprilie 1903 devine primarul Chișinăului în locul lui Carol Schmidt. A ocupat funcția de primar până la 20 ianuarie 1904.
- Revine în postul de primar al Chișinaului pe 11 noiembrie 1905, fiind desemnat să dețină acest post pe un termen de patru ani.
- La 6 februarie 1907 este ales membru al Dumei a II-a de Stat a Rusiei țariste, iar la 14 octombrie același an este ales membru pentru Duma de Stat de legislatura a III-a. Per total, Sinadino a activat în Duma rusă din 1907 până în 1917.
- La 22 octombrie 1909 este ales a treia oara primar, dar la 15 februarie 1910 își dă demisia.
- In 1917 devine membru în Sfatul Țării din partea minorității grecești. Din motive de sănătate, activează puțin în cadrul acestui for.
- La începutul anului 1918, în fruntea unei delegații de latifundiari basarabeni, se întâlnește la Iași cu regele Ferdinand. În cadrul acestei întâlniri, latidifundiarii, aflați sub pericolul de a-și vedea averile confiscate de bolșevici, se declară susținători ai unirii Basarabiei cu România, cu condiția de a le fi garantate proprietățile de Guvernul Român.
- În anii 1924-40 ocupă funcții importante în Banca Populară din Basarabia.
- În 1933, la invitația lui Ion Duca, devine membru al Partidului Național Liberal și este ales în Parlamentul României.
Din memoriile primarului de Chișinău: „Desigur, îmi era greu să judec despre serviciul meu şi despre succesul misiunilor mele. Voi aminti doar că toţi alegătorii, care intrau în vorbă cu mine despre evenimentele orășenești, considerau de datoria lor să mă convingă că lucrurile nu merg mai rău, ba poate, uneori, chiar mai bine, că ordinea e destul de bună, funcţionarii sunt la nivel; că totul decurge în mod normal. Mie îmi pare că poziţia mi-au salvat-o fostele lecţii practice ale tatălui meu şi ale unchiului, referitoare la gospodărie, dar şi faptul că, din primii ani de studenţie, frecventam toate adunările guberniei, şi judeţene şi cele de zemstvă în Chişinău, şi am făcut cunoştinţă cu activitatea socială în alte domenii…”
Din aceste amintiri, eu una, fac o singură concluzie: fotoliul și funcția pentru unii oameni mai însemna, pe lângă titluri și facilități sociale, dedicație și multă responsabilitate față de oamenii pe care îi slujești.
„E demn de remarcat maniera plină de-o simpatică simplicitate și afabilitatea naturală cu care d-l Sinadino te primește în apartamentele sale elegante, fapt ce denotă nu numai delicatețe personală, dar adevarată educațiune politică, pe care ești fericit când o poți întâlni și la oameni politici din Regat. ”
—Ziarul Basarabia, An. I, nr.2, Piatra Neamț, 29 iunie 1918
Absurditatea sorții îl lovește pe Sinadino o dată cu ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940. El se născuse în Rusia țaristă, acolo se formase ca intelectual, și asta îi permitea să creadă că reprezintă o valoare pentru administrația sovietică. Dar nimic din Rusia țaristă nu mai exista în ruşii sovietici. Erau un alt popor, cu valori stirpate. Logica și argumentele normale nu valorau nimic. Totul era redus la noua ideologie sovietică – la absurd.
La 9 iulie 1940, este arestat de NKVD şi ţinut un timp în închisoarea din Tiraspol, acuzat de activitatea politică „antisovietică”. În 1941, în legătură cu începutul războiului, a fost etapat la închisoarea din or. Penza.
Soţia Xenia (60 ani) şi doi fii Alexandru (28 ani) și Victor (33 ani), au scăpat de teroarea ocupațiilor sovietice, refugiindu-se la Bucureşti.
Se știe că grupul de deputați în Sfatul Țării care au făcut obiectul dosarului nr. 824 a fost evacuați în doua direcții: la Penza și în RASS Tatara. La reluarea anchetei, în septembrie 1942, se constată că Sinadino nu se afla în RASS Tatara. Dl Iurie Colesnic, care a studiat dosarul respectiv anterior, prin intermediul SIS al RM, a adresat o interpelare FSB-ului din regiunea Penza unde, în lipsa de alte informații, presupunea că ar fi fost evacuat Sinadino. Răspunsul venit de la Penza este negativ – serviciile speciale ruse din regiunea Penza nu dețin materiale referitoare la Pantelimon Sinadino. Probabil, nu a ajuns nici la Penza, nici la Kazan. S-a prăpădit undeva pe drum? La momentul arestului avea 65 de ani.
Absurditatea judecății sovietice („judecată sovietică” sună oximoronic, să mă ierți) este tare bine ilustrată în pasajul de mai jos, titlul dosarului de arest și sentința:
„Sinadino Pantelimon Victorovici
Dosarul nr. 824
or.Chişinău, 1940, 5 iulie
leitenant securit. de stat Zaiţev”
…Sinadino P.V. locuieşte pe str. Alexandrovskaia, colţ cu Meşcianskaia, casă proprie, fost membru al Dumei de Stat, moşier, fost senator al guvernului român, (?) fost director al Băncii Basarabiei, este împotriva puterii sovietice…
Fără argumente în plus.
Dacă o să vrei să citești tot procesul verbal din dosarul Senadino, îl găsești aici.
După ce am parcurs tot textul procesului verbal, gândul meu a ajuns tot la mult îndrăgitul nostru Aureliu Busuioc și „Hronicul Găinarilor”. Zaițev la sigur era un nemernic și nu mă tem să îl judec. La sigur era un prost neșcolit dar care știa exact ce face. Asta se întâmplă cu toți oamenii goi investiți cu puteri false. Zaițev și colegii lui erau niște găinari deveniți peste noapte mâna dreptății care acționau în numele unui stat și a unui popor non existent, în numele unei nedreptăți și pentru non valori iluzorii.
Pentru că Zaițev și pentru că alți găinari ca el au făcut dreptate, în Basarabia ca și în tot teritoriul URSSM, au dispărut familiile de nobili.
După 40 casa devenise proprietatea unei oricare Roza Aiaţki. La sigur casa a fost împărțită la 5 familii strămutate de pe un alt ținut al URSSS-ului mare. Fiecare familie avea câte un scaun sau două din sala de cină a Sinadinilor și câteva piese din vesela de faianță a fostei stăpâne. Cele mai frumoase piese de mobilier au fost încărcate și duse pentru a mobila apartamentele ofițerilor și a cinovnicilor. Lucrurile personale ale familiei la sigur au fost și ele împrăștiate, câteva din obiectele de toaletă ale jupânesei Xenia, au ajuns la alte doamne importante, acum. Și așa a fost ștearsă urma și cu asta și memoria celor care au fost fericiți în această casă. Celor care erau împotriva puterii sovietice.
Cartierele Pârcălab, Ștefan cel Mare și 31 august sunt toate îmbibate de prezența familiei Sinadino. Printr-o ironie a sorții, probabil, casa de pe Micle stă la câțiva metri de la intersecția cu stradă care purta numele primilor proprietari ai casei (strada Vlaicu Pârcălab a purtat o vreme numele de P.I. Sinadino). Când treci pe acolo ia-ți o clipă să admiri clădirile ctitorite de ei și modesta casă cu faianțe de pe Micle 10.
Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
