Marcel Lazăr este un tânăr pianist din Moldova, care în urma a sute de experiențe în calitate de spectator dar și muzician pe scenă, atât la concerte internaționale cât și naționale, și-a făcut o impresie despre publicul spectator. Printr-o postare pe blogul său, artistul punctează câteva nuanțe care-l deranjează la spectatorii moldoveni.
„Sunt întrebat destul de des, cum este publicul de la noi. Îmi este destul de greu să răspund, să nu jignesc pe nimeni fiind sincer în același timp. Am experiența a sute de concerte (spectator și interpret), în săli din Chișinău, București, Budapesta, Amsterdam, Viena, Salzburg, Londra, Paris etc. Consider că regulile și legile unei comunități reflectă exact necesitățile acelei comunități”, spune el cu referire la regulile de la Sala cu Orgă din Chișinău:
În continuare, Marcel face o mică comparație între publicul întâlnit peste hotare și cel din Moldova:
„Sunt realist, și înțeleg că nu putem avea publicul din Salzburg, tineri și bătrâni care cunosc muzica interpretată aproape pe de rost. Cei care își cumpără bilete cu multe zile înainte, vin îmbrăcați elegant, cu 10-15 minute înainte de începere. Știu cine și ce cântă. Pot și ascultă concerte de până la 2 ore jumătate. În Festspielhaus fiind (Salzburg) eram în ultimul rând de la balcon, și speram ca după pauză să plece cineva, să mă pot muta mai în față. N-am reușit. Nu știu când o să se întâmple așa ceva la noi.
La ultimele două concerte #moldocrescendo și anume #concertpeintuneric am făcut un sondaj, în care am rugat respondenții să ne zică ce le-a plăcut, și ce nu le-a plăcut la concert. În colonița a doua era un singur răspuns – publicul. Oameni egoiști care intră și ies exact în secunda în care vor (regula 9), care uită să-și pună telefonul pe silențios, fac schimburi de păreri exact în timp ce se cântă. Or noi nu ne gândim că deranjăm alte zeci sau sute de oameni. Ori muzica, pentru a putea fi ascultată, are nevoie de linişte. Ca gurile noastre să fie închise, iar urechile și inima deschise.
Spectator fiind la filarmonica din Chișinău, după începerea unei imens de frumoase lucrări, concertul nr 1 pentru pian și orchestră de Tchaikovsky, un „hit” al muzicii clasice, vecina de lângă mine a început să verifice noutățile de pe fb. Se poate observa acest fenomen, după 5-10 minute de la începerea concertului, fețele încep să se lumineze de la ecranele telefoanelor, nu să se ilumineze de la muzica cântată. Și nu, nu e mereu din cauza muzicii sau interpretării plictisitoare.
Interpret fiind, când ai ales să-ți dedici viața muzicii, adică minim 3-5 ore pe zi, minim 300 de zile pe an, refuzând conștient o viață de lux, ai o singură dorință – ca munca ta să fie apreciată. Greu de crezut, dar nu onorariul unui concert se memorează, ci liniștea din timpul interpretării tale și aplauzele de după. Nu fiți zgârciți în aplauze! Nu fiți zgârciți în laude și mulțumiri, iar asta se referă la viața de toate zilele, nu doar la concerte.”
În același timp, artistul a mai spus că ceea ce-l bucură la publicul nostru este setea de cunoaștere: „Sunt tineri care înțeleg că niciodată nu apare din senin un instinct de „vreau să citesc” sau „vreau să merg la teatru/concert”. Hrănim corpul, îl spălăm și ducem la sală, dar sufletul îl lăsăm flămând și neîngrijit. Instinctele și necesitățile astea se cultivă, greu, cu timpul. Roadele se văd mai târziu, foarte subtil, în felul în care te poți bucura de un apus, de o floare, de un ceai cald, în felul în care începi să tratezi totul ce se află în jur, de la natură la oameni”.
