Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„Petrică era fecior de oier. Petrică avea doar 7 ani și cea mai mare fericire a lui era când frații mai mari aveau treabă la stână sau în câmp și nu avea cine să meargă cu tata la târg, decât Petrică. La târg, sau cum îi spuneau oamenii de acolo „Tolcioc” venea multă lume de tot felul.
Negustori evrei și armeni, țărani veniți cu roadele pământului şi cu animale, din satele din împrejurimile Chișinăului, ţigani meșteșugari, covrigari și cizmari, cu toții se înghesuiau pe malurile Bâcului, la cel mai mare târg din regiune. Căruțele cu coviltir încărcate cu mărfuri țineau locul de tarabă, negustorii fără căruțe își întindeau marfa pe pământ, în coșuri împletite sau pe brațe” povestește Anastasia Taburceanu.
str. Armenească 96
Ritualul târgului era de fiecare dată același: cât tata înșira boțurile de brânză pe prosoapele albe cu grijă bătute de mama la râu (să vadă orășenii că sunt gospodari și deci și brânza e bună și nu pute a oaie) și aranja găletușele cu smântână, Petrică trebuia să ducă calul la cișmeaua de sub zidurile mânăstirii Mazarache. Acolo veneau sacagii și încărcau poloboacele cu apă pentru orășeni, și acest proces tare îl fascina pe Petrică. Și după ce calul era adăpat și stropit cu apă pe spinare ca să se răcorească, Petrică se întorcea repejor la târg unde tata îi cumpăra un covrig de la evrei. Când marfa era pe sfârșite, tata îl lăsa pe Petrică singur la căruță și fugea să cumpere câte ceva pentru gospodărie: un capăt de funie pentru hățuri, piatră de ascuțit coasa, trăgea o fugă la tocilar să ascute foarfecile de tuns oile și la olar să mai ia o oală, două pentru smântână și lapte.
De data aceasta ritualul lor de zi de târg avea să fie întrerupt.
Forfoteala târgului prinse a se domoli, când cei doi se pomeni cu o femeie mică și rotundă, tare rumenă la față și care abia de mai putea respira. Femeia avea doi desagi opintiți peste ambii umeri și câte un coș încărcat în fiecare mână.
– Cu cât dai brânza?
– Da cu cât o iei cucoană?
– O iau cu cât mi-o dai că n-am vreme de târguială! Și mai pune și vreo 7 linguri mari de smântână, da să văd eu din care găletușă pui, și să iei smântâna grasă de deasupra.
Și îi întinse o oală mică de lut și o bucată de pânză albă pentru brânză.
– N-o mers azi urda? Ia pune aici și niște urdă, conașului îi place oleacă de urdă dimineața. Și dă-mi și băiatul cu mine să car oalele, că droșcarul doarme beat în grajd de nu-l trezește nici tunul, și eu alerg ca o nebună toată ziua. Îi dau un ban când vine înapoi.
Petrică făcu ochii cât prunele și cu un amestec de emoții de fericire și frică în același timp aștepta decizia lui taică-su. Tata îl învoi:
– Da’ să caștii ochii la drum să știi pe unde să te întorni. Și îl blagoslovi cu un dupac la ceafă.
Petrică înșfăcă un desag, legătura și oala de la taică-su și porni la fugă după femeia mică și rotundă. Petrică era iute, da femeia asta i-o lua înainte de parcă nu avea deloc picioare și se rostogolea. Inima lui Petrică bătea să iasă din piept. Atâtea impresii laolaltă: cum o să le povestească băieților din mahala….da’ nuuuu, n-o să-l creadă. O să îl creadă frații lui mai mari că o să le zică și tata, și o să crape toți de ciudă – ei niciodată nu au fost în deal spre oraș de la Talcioc. Văleu, are să vadă casa la un cucon adevărat, că probabil acolo merg, nu?
Pe măsură ce drumul urca, caldarâmul era mai curat de glod și casele mai înalte. La margine de târg și lângă cișmea casele erau cam ca și cele de la ei din sat avea stuh pe acoperiș și gard de nuiele, acum casele se făceau mai mari, aveau geamuri înalte și oale roșii și cel mai straniu nu aveau gardurile în față, „cum să intri din drum în casă?”. Și trebuia și la case să se uite, și drumul să îl țină minte și de birjari să se ferească și de femeie să nu se piardă, Petrică simți că amețește.
Au ajuns lângă o casă tare înaltă cu ascuțișuri și balcoane și femeia îl împinse pe poartă și din curtea largă cu grădină și copaci și bănci albe din lemn și cărărușe pietruite, au intrat în altă casă mai mică, în spatele curții. Acolo într-o bucătărie mare cât casa lor de la sat în care trăiau 7, era o masă mare pe centru odăii. Femeia își descărcă brațele, îl descărcă pe băiat și ștergându-și fruntea cu colțul baticului strigă la o oarecare Ileană că de ce nu este apă adusă că ea se usucă de la atâta alergat. Se aplecă sub masă și de sub un prosop scoase o turtă dulce și i-o întinse lui Petrică, împreună cu un ban.
– Acum hai fuguța pe unde ai intrat, ieși. Să nu zăbovești mult că te vede domnii și iei una pe spinare.
Petrică ieși din casă ca un titirez cu ochii pe sus să vadă cât mai mult din curtea ceea mare. A ieșit în stradă și s-a pironit în fața casei. Nu știe cât timp a stat acolo. Casa avea atâtea geamuri, avea două etaje, și balcoane și niște turnuri și o poartă așa de mare, și o ușă așa de înaltă, că trecea badea cu el în spate pe ușa asta. Casa asta era mai frumoasă decât biserica lor din sat. Și biserica lor nu era una oarecare, era una la trei sate și avea clopotniță.
„În casa asta trăiesc oameni? Da câți oameni trăiesc în casa asta? Da’ ei au făcut-o ca să trăiască în ea?”. Întrebările în capul lui Petrică curgeau ca apa din izvoare.
Cu turta în sân la cămașă și banul în mână, Petrică porni spre târg. Până în sat nu ia stat gura o clipă și a povestit trei ore o istorie de un sfert de ceas.
Casa care era mai frumoasă decât biserica și pe care Petrică a descris-o mult timp în istoriile sale în cele mai mici detalii, până și ce flori din fier erau pe balustrada de la balcon, era casa de pe Armenească 96. O cunoaștem toți și am trecut de nenumărate ori pe lângă ea, și de fiecare dată ne-am minunat. Eu ca și Petrică, am de fiecare dată aceeași întrebare „ea a fost construită ca să se trăiască în ea?”. De ce le trebuiau oamenilor de la începutul secolului XX așa case frumoase ca să trăiască în ele?
Clădirea a fost construită în 1901, datare incizată pe cartuşul intrării principale. Edificiul, aliniat liniei roşii a străzii Armenească, făcea parte dintr-un complex de case de locuit. Era o casă de raport cu mai multe apartamente. Faţada clădirii a păstrat decoraţia plastică iniţială, cu o deosebită abundenţă a detaliilor de arhitectură eterogene în spiritul stilului eclectic, cu elemente ale stilului modern.
De fiecare dată când stau sub zidurile ei, admir îngrădirile din fier forjat ale celor trei balcoane. Este extraordinar că acestea au rămas neatinse și tare frumoase. Mai cade o bucată de tencuială, mai scoatem niște aparate de aer condiționat, mai punem niște termopane, și clădirea asta oricum reușește să arate atât de elegant și atât de impunător. Acum această clădire servește sediu pentru Procuratura Municipiului Chișinău, o dată, însă, această casă a fost construită ca să trăiască oamenii în ea.
Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
