Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„Pe când numerele de telefoane erau compuse din doar 4 cifre, la Chișinău beaumonde-ul își lua cafeaua la Zamfirescu. Smântâna socială din Basarabia anilor ’30 își petrecea zilele toride de vară ascunsă de soare sub umbrelele terasei sau la umbra copacilor de dud plantați dea lungul străzii Alexandru cel Bun (actualul bulevard Ștefan ce Mare și Sfânt)” scrie Anastasia Taburceanu.
Cafe-Bombonerie Zamfirescu
Cafe-Bombonerie Zamfirescu se afla la parterul Casei Eparhiale. Se zice că această clădire ar fi fost una dintre cele mai frumoase edificii pe care le-a avut Chișinăul vreo dată. Casa Eparhială (sau Palatul Mitropolitan, sau Casa Serafimov) a fost o clădire în stil neobizantin cu 3 etaje din piatră şi cărămidă, construită între anii 1910-1911. După proiectul arhitectului Gheorghe Cupcea și ctitorită de arhiepiscopul Serafim Ciciagov.
Casa Eparhială avea cea mai bună sală de concert din Basarabia unde se dădeau spectacolele trupelor care vizitau pe atunci Chișinăul. În 1917, în perioada 20-28 octombrie, aici și-a ținut lucrările Congresul Militarilor Moldoveni. Această primă întrunire a decis soarta de mai departe a Basarabiei. Prin hotărârea Congresului a fost format primul parlament al Basarabiei, Sfatul Țării, iar programul politic trasat de congres a fost realizat în scurtă vreme.
Și cum se întâmplă de regulă, undeva sus oameni mari decid lucruri importante, pe când la parter se servește cea mai bună ciocolată. Domni cu cămășile scrobite și pălării de paie rotunde, veneau să citească ziarele (pe care administrația cafenelei le împrumuta de la chioșcul de la colț) la Zamfirescu.
Janette era tare fericită că a prins o masă sub dud, e și un pic mai ferită de restul terasei și mai puține urechi ciulite. Toată lumea vine la Zamfirescu pentru bârfe și noutăți politice, Janette nu voia să devină un subiect și ea. Și-a potrivit mănușile din piele albă sub poșeta de satin, apoi le-a pus deasupra poșetei, dar s-a răzgândit și le-a potrivit iar sub poșetă ca și cum le-ar fi pus acolo la întâmplare dar totuși aranjate cu grijă. Între timp și-a dat seama că alergase în drum spre cafenea și i se ciufulise părul sub pălărie. Își pipăi buclele la ceafă și lângă urechi. Verifica curelușa la pantof, acul pălăriei, deschise poșeta și o închise imediat la loc. Nu voia să pară că stă disperată la măsuță și așteaptă. De ce s-o fi grăbit așa, a ajuns prea devreme și nu se cuvine o domnișoară să aștepte de una singură la masă. Trecuse un minut – cât o veșnicie, când a simțit la urechea ei o atingere ușoară. S-a întors gata să alunge o muscă sau vreun golan dar era Dumitru Lupescu, care sprijinea o garoafă roșie pe umărul ei. Obrajii lui Janette s-au colorat imediat și s-au făcut una cu floarea.
- Aștepți pe cineva domnișoară Janette, sau pot să stau aici la masă?
Janette spera atât de mult să îl întâlnească, frații Lupescu erau tare mondeni și erau văzuți doar pe la cluburile selecte și în localurile populare din oraș. Acum însă că stă în fața ei și îi vorbește e blocată. Aude doar bubuitul inimii și tremuratul genunchilor. O tutuia. Atât de nonșalant i se adresă de parcă se știau de o viață și erau un soi de prieteni intimi. Oare cât timp trecuse, decând o întrebase dacă poate să ia loc? E patetică? Să-i răspundă?
- Domnișorule Lupescu, cum să fiu singură? O aștept pe domnișoara Mazirov, am zis să luăm câte o înghețată de zmeură.
Dumitru Lupescu stătea sigur pe picioarele lui și zâmbea pe sub pălăria lui de tip Fedora. Era rândul lui să mai zică ceva pentru că Janette stătea gata să se prăbușească. Lupescu a lăsat garoafa pe masă și a plecat spre terasă. Janette nu putea întoarce capul dar îl auzi cum își salută gălăgios camarazii.
- Aaaaa Janettă dragă, l-am văzut eu pe conașul Lupescu la masa ta sau am visat?
Mezina Mazirov era tare mică și tare gălăgioasă. Își trase zgomotos scaunul care se zdruncina pe pavaj și își băgă nasul în garoafa de pe masă.
Fetele chicoteau în batiste, întâmplarea marcantă a zilei care a durat 30 de secunde a fost povestită în cele mai mici și colorate detalii timp de 30 de minute. Înghețata de zmeură era demult topită și fetele se gândeau că e o zi prea specială și se cere o cutie bună de ciocolată cu alune.
Pe lângă personajele inventate de mine avem si istorioare adevărate din viața oamenilor adevărați. Tatiana Ianușevski povestea în „Observatorul Chișinăuian”, la 25 martie 2010:
„De marile sărbători vitrina cafenelei se decora cu figurine mișcându-se ale personajelor biblice și Moș Crăciun. În ajunul Paștelui apărea un gazon proaspăt cu flori de câmp, în care zburdau puișori de jucărie. De asemenea puteai vedea prin sticlă miei, iepurași și ouă de ciocolată înfășurați în hârtie de culoare aurie. În fața vitrinei mai mereu se strângea un grup de curioși, copii și maturi, care urmăreau cu un viu interes decorațiile din vitrină. Delicatesa meniului de vară era înghețata: de zmeură, de căpșuni, de lămâie, de vanilie, de ciocolată, de fistic și alte. Desertul se gătea din frișcă naturală și gălbenușe de ou proaspete, cu diferite aditive- suc, miere, dulceață, vanilie, decorat fiind cu fructe, bucățele de ciocolată sau biscuiți. Împreună cu înghețata se servea și un pahar de apă la temperatura camerei, pentru a evita apariția durerii de gât.”
În 1941 când a început războiul, unitățile de gherilă a căpitanului NKVD Muhin au aruncat în aer Casa Eparhială cu tot cu prăvălii și cafeneaua Zamfirescu. Distrugerile au fost atât de mari încât restabilirea edificiului nu a mai fost posibil. În anii ’50 locul a fost curățat. Pe teritoriul bisericii de vizavi în anii ’60 a fost ridicată Casa Guvernului de care ne bucurăm și astăzi, iar pe locul Casei Eparhiale avem azi tot felul de instituții de o varietate extrem de largă.
Text de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
