Pe #diez avem un proiecțel împreună cu Anastasia Taburceanu. Astfel ne plimbăm prin locuri diferite și mai puțin cunoscute din Chișinău, și încercăm să aflăm mai multe despre ele.
„În primăvara anului 1987, în familia Taburceanu mă nășteam eu, iar la Muzeul de stat de artă, în sediul din Bd. Ștefan cel Mare (Casa Hertza) se încheia ultimul sezon expozițional”, scrie Anastasia Taburceanu.
Casa Hertza
„Abia începeam să creez amintiri. Undeva în intervalul anilor ’89-’91 maică mea lucra la o companie cu o denumire imposibil de pronunțat. Așa cum grădinița era un loc unde se adunau copii cu palmele veșnic ude și pline de fărâmituri de biscuiți, terciul avea mereu pieliță și baia mirosea, am refuzat să merg în această instituție deloc demnă de un copil atât de pretențios ca mine. Mama mă lua la lucrul ei cu nume de nepronunțat.
Memoriile mele din acea perioadă sunt ca un film de fotografii vechi, un cadru e prea luminat și poți desluși doar figuri de oameni, altul e nefocusat, și doar un cadru din 10 e tare, tare colorat și viu. Nu țin minte cum ajungeam la locul de muncă al mamei, nu știu dacă mâncam la prânz (sunt sigură că nu, pentru că pe atunci nu îmi plăcea să mănânc), nu îmi amintesc cum ne întorceam acasă, dar îmi amintesc foarte bine biroul la care stătea mama, zgomotul mașinii de dactilografiat, mirosul de cafea și hârtie și tavanele inimaginabil de înalte. Tavanele ornate erau mai sus decât cerul. Erau holuri lungi și prost luminate, prin care alergam țipând și spațiul răsuna – foarte impresionant pentru un om de trei ani. Erau geamuri astupate cu foi de cherestea, prin crăpăturile cărora treceau fire subțiri de lumină. În capătul holului sumbru mai era o odaie, unica care nu avea ușa cu lacăt (cu excepția odăilor aflate în chiria firmei cu nume de nepronunțat). Odaia era imensă, atât de mare că reușeam să obosesc, alergând dintr-un capăt în celălalt. Era goală, fără mobilă, cu pereții pictați și obiecte de tot felul rezemate pe perimetrul întregului spațiu. Scânduri și un soi de panouri sprijineau decorurile pereților colorați.
În biroul mamei era un acvariu cu apă și două rațe de plastic care pluteau. Acvariul era poziționat perfect încât să ajung la el, să apuc câte o rață de gât și s-o scufund sub apă, era miraculos cum aceasta imediat revenea la suprafața apei. Șefa mamei era o rusoaică. Ea nu-mi permitea să mă joc cu rațele și îmi zicea bla bla bla bla bla sau probabil „иди играй в другом месте”. Nu înțelegeam rusa, dar fața ei exprima intenția și eu eram copil înțelept și mândru. Lăsam rațele și alergam pe holuri (la rațe reveneam mai târziu, când șefa mamei pleca, era felul meu de a mă răzbuna pe faptul că băiatul ei era un mofturos și toată lumea din birou zicea că e drăgălaș, dar nu era deloc).”
„În anii 30 ai secolului al XIX-lea, arhitectul oraşului, O. Gasket, a construit o casă într-un parter pe strada Alexandrovskaia, astăzi Ştefan cel Mare, aflat între străzile Sfatul Ţării şi Serghei Lazo. În 1845 această casă este achiziționată de către moşierul Iorgu Balş, pe care a dăruit-o orfelinatului care i-a purtat numele. În anul 1903 această casă este achiziționată de către nobilul Vladimir Hertza, consilier titular, care demolează construcțiile şi în locul lor, în 1905, a fost construită o vilă într-un parter. În subsolul clădirii se află sistemul de încălzire al casei. Arhitectul clădirii este Henrik Lonsky. Arhitectura casei este soluționată în stil eclectic, în formele barocului vienez.” (Centrul Istoric al Chișinăului, la începutul secolului al XXI-lea).
Decorațiile interioare și exterioare ale casei au fost realizate de către Toma Răilean. Edificiul avea o grădină spațioasă în curte.
Vladimir Hertza, primul primar al Chișinăului după Marea Unire din 1918, a fost avocat, vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti, a jucat un rol însemnat în actul unirii. Preşedinte al Comisiei şcolare moldoveneşti, preşedintele zemstvei jud. Orhei, fondatorul Ligii Românești în Basarabia (din care făceau parte M.Catargi, P.Cazacu, Semigradov, V.Anghel, Dicescu, Glavce, I.Costin, Leonard, Feodosiu, P.Gore, Sârbu, Razu, Butmi de Caţman, Varzaru, Bogdasarov, Şeptelici Herţescu, Hacicov, Meleghi, Vespasian Erbiceanu și mulți alții). Îți dai seama câte s-au petrecut în această casă, câte au fost discutate și puse la cale, ce oameni i-au pășit pragul?
Între acești pereți s-a decis alcătuirea Sfatului Țării. Această casă, care a găzduit oameni de o inteligență de care azi nici nu mai visăm și a ținut baluri cu dramele vremii de atunci, acum adună apă în tavane și scutură basoreliefurile, artistului Răilean, în stradă. Azi vila de vară a lui Vladimir Hertza e loc de parcare pentru angajații de la Parlament și cei de la Ministerul Agriculturii.
Ultima expoziție care s-a făcut în acest sediu a fost Tinerimea ţării, consacrată congresului al XX-lea al ULCT din Moldova, vernisajul căreia a avut loc în ziua de 19 februarie 1987.
Text și foto de Anastasia Taburceanu. Mai multe din plimbările ei vezi pe: Descoperiri Urbane.
