Este prea frumoasă ca să o poți descrie. E blondă cu ochi albaștri, arată ca o poloneză veritabilă, dar nu e de-a lor, e de-a noastră, de la Cantemir. Irina Ovcinicov, tânăra de 28 de ani, are acea combinație rară de inteligență, frumusețe fizică, carismă, ambiție, bun simț și curaj. A plecat din Moldova acum 12 ani. Și-a făcut liceul și studiile universitare în Polonia. Cum își amintește de Moldova copilăriei sale, cum a ajuns să cunoască șase limbi și care este cea mai mare realizare a sa, citiți în interviul de mai jos.
Totul a început cu o antenă . Este vorba de o antenă satelitară pe care au cumpărat-o părinții Irinei. Tânăra avea pe atunci vreo șapte ani. Pentru că la sat nu prea avea ce face în timpul liber, a început să se uite la desene animate și la programe TV difuzate în limba poloneză, acelea i se păreau mai interesante, chiar dacă pe atunci nu înțelegea nimic. Când a împlinit vârsta de 15 ani, absolvise gimnaziul și a avut norocul, spune ea, să fie voluntar în cadrul unui proiect de la școală, care era sponsorizat de un ONG polonez.
Odată, în Moldova au venit două reprezentante ale proiectului pentru a-l monitoriza. Tânăra a fost și ea prezentă la întâlnirea cu ele. „Atunci eu am avut o revelație. Am descoperit că nu doar înțeleg poloneza, dar o vorbesc aproape fluent. Am învățat-o timp de câțiva ani din emisiunile și filmele privite la televizor, de la canalele difuzate în limba poloneză.”
Imediat ce a absolvit gimnaziul, încă în cadrul acelei întruniri, Irinei i s-a propus să meargă să facă liceul în Polonia. „Ceva uimitor! După jumătate de oră de conversație, una dintre doamne, Ala Derkowska, m-a întrebat dacă aș vrea să merg în Polonia să fac liceul la Nowy Sącz. Pe atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre această localitate. După următoarea jumătate de oră aceste doamne m-au întrebat dacă putem merge la mine acasă ca să vorbească cu părinții. Nici nu vă puteți imagina uimirea lor. Vine un om străin la tine în casă, care spune că vrea să-ți ia fiica în altă țară”, ne povestește Irina. Tânăra menționează că părinții ei au fost foarte sceptici față de această ofertă. S-au lăsat convinși după ce Irina a mers împreună cu mama ei în Polonia pentru a vedea școala și pentru a cunoaște profesorii. „Credeam că se întâmplă lucruri minunate în jurul meu. Exact în acea perioadă s-a găsit un sponsor, un oarecare domn Charles Merrill, bun prieten al ONG-ului care mă invita, care mi-a oferit o bursă pentru toți cei trei ani de studii în liceu.” Irina susține că părinții ei s-au lăsat îndublecați, într-un final. Posibil, ei erau obosiți de rugămințile ei să meargă în Polonia.
Despre Polonia copilăriei ei
La începutul șederii sale în Polonia, a simțit ce înseamnă singurătatea. „Eram singură într-o țară complet străină. Dacă stau să-mi amintesc de primul an, a fost destul de greu din punct de vedere academic, însă surprinzător de ușor, în ceea ce privește procesul de aclimatizare.” De la bun început a fost conștientă că trebuie să muncească mai mult decât cei din jur. Trăia la un cămin pentru fete și era unica persoană care nu era poloneză, ceea ce, paradoxal, a ajutat-o să-și facă foarte mulți prieteni. „Primul meu weekend l-am petrecut … la cartofi. Una dintre fete, Ewa, a hotărât că nu e posibil să rămân singură la sfârșit de săptămână și m-a invitat la ea”, mărturisește Irina. Spune că sătucul se afla la vreo 50 de km de Nowy Sącz, orașul unde mergea la liceu. Pe atunci era timpul când se scoteau cartofii și întreaga familie lucra în câmp. Astfel, a hotărât și Irina să pună propriul umăr și să ajute. „M-au primit foarte cald. De fapt, cred că aceasta a fost Polonia copilăriei mele – plină de oameni buni și zâmbitori, care m-au făcut să mă simt ca acasă. Fără prietenele mele în timpul liceului și fără familiile lor, nu cred că aș fi rezistat atâta timp departe de ai mei”, își amitește tânăra.
A avut nevoie de timp pentru a se obișnui la școală. A trebuit să se concentreze mult pe învățarea literaturii poloneze și istoria acestei țări, despre care nu știa nimic. „Orele începeau la 7.10 sau 8.00 și erau, clar lucru, toate în poloneză – primul meu șoc. Clasele de liceu nu aveau un profil anume. Fiecare dintre elevi avea un profil individual: alegea trei sau patru obiecte pe care le studia la nivel aprofundat. Pe lângă acest lucru, urmau opt ore adăugătoare, în dependență de ce obiecte alegea la BAC”. Irina de exemplu a avut un profil destul de curtoizal, fiindcă a ales să studieze istorie, franceză și matematică.
În timpul unui trimestru, la fiecare obiecte putea declara de două ori „np”, adică nepregătire. În momentul în care e citit numele tău și declari la începutul orei „np”, profesorul nu are dreptul să te întrebe. „E un lucru care te face să te simți responsabil și să calculezi când îți poți permite sau nu, să nu-ți înpelinești tema pentru acasă”, susține tânăra.
Acasă revenea în timpul vacanțelor de iarnă și de vară. Cel mai des venea cu trenul sau cu autobuzul. Ar putea scrie o carte întreagă despre peripețiile ei la vamele moldovenești, despre conversațiile cu vameșii, despre momentele hazlii sau mai puțin hazlii. „Erau situații în care tu răspundeai la a mia întrebare a vameșilor, dar trenul tău a plecat. Tu ai rămas singură în vamă, la ora unu noaptea”, povestește ea. S-au schimbat multe în decursul celor 12 ani, de când este în Polonia. Obiceiurile vameșilor s-au schimbat și ele.
O-Zone, vinurile, Chișinăul și Transnistria, astfel arăta Moldova în ochii polonezilor
Polonezii nu cunoșteau prea multe despre țara de baștină a Irinei. Era timpul celor de la „O-Zone” și al cântecului „Dragostea din tei”. Pe ei îi știau absolut toți. Alți câțiva colegi de-ai fetei știau câte ceva despre vinurile noastre, cunoștiau cum se numește Capitala și că există un teritoriu care se numește „Transnistria” și e, cumva, legat de Moldova, cam atât.
„Îmi amintesc că unul dintre colegii mei din liceu mi-a spus după prima lună de școală, că de la început era foarte mirat că nu am ochi ca un chinez. Când l-am întrebat, nedumerită, de ce, mi-a răspuns că a încurcat Moldova cu Mongolia!”, își amintește Irina.
În rest, nu a avut probleme de integrare. Nu avea probleme cu lumea din jur. Explică acest lucru prin două motive: era singura elevă din liceu care nu era poloneză, astfel, mai toți profesorii și elevii, din curiozitate sau din obligațiune, au hotărât că trebuie să aibă grijă de ea. În al doilea rând, felul de a fi al polonezilor a făcut-o să se simtă aproape ca acasă. „Sunt foarte amabili, plini de bunătate și căldură. Sunt deschiși. Nu este deloc greu să ți-i faci prieteni.”
Anii de liceu cu emoții… la poloneză au trecut, au venit anii studenției
După ce a absolvit liceul, a decis să rămână în Polonia să studieze dreptul la Universitatea din Gdansk. Era singura moldoveancă la universitate, pe atunci. S-a integrat destul de ușor și acolo. Spune că i-a fost ușor deoarece nu era vreun om din Moldova prin apropiere care să-i amintească de părinți, de casă, de țară. „Dacă vorbești despre casă, începe să-ți fie tot mai dor. E ca o spirală”, spune Irina.
Din punct de vedere academic i-a fost foarte greu. Studiile la drept nu sunt deloc ușoare, limbajul specific jurisprudenței i-a dat de furcă la început. În rest, nu a fost nimic ieșit din comun.
Din punct de vedere financiar, a fost o provocare destul de mare pentru ea. „În timpul studiilor la universitate nu mai eram sponsorizată de ONG-ul care m-a adus în Polonia, așa că, fără ajutorul părinților, care au făcut sacrificii majore, ca să pot studia, nu aș fi reușit.”
Schimbarea la față a Moldovei
Moldova copilăriei ei este diferită de cea pe care o regăsește astăzi. Pentru ea țara copilăriei ei e Moldova de la sat, a cireșilor din grădină, a pădurii la care mergea cu verișorii și bunelul, a fericirii de copil, fără prea multe griji. „Moldova pe care mi-o amintesc eu este una frumoasă, văzută cu ochelari roz. După cei 12 ani petrecuți în afară, ea a devenit mult mai tristă. Când mă întorc acasă, am impresia că Moldova a pierdut ceva. Am impresia că a devenit mai pustie. Aproape toți prietenii mei nu mai sunt în sat, timpul trece…”, ne mărturisește Irina.
Poate totul se exllică prin faptul că ea s-a schimbat, nu se știe. Astăzi Irina nu mai este acel adolescent care a părăsit țara, este o tânără femeie de succes. Cunoaște șase limbi: română, rusă, poloneză, engleză, franceză și italiană. Ba chiar mai mult, vorbește un pic de spaniolă și portugheză.
A făcut drept, astăzi este angajată în consulting. Traduce din când în când, fiindcă îi place ideea că, într-un fel, este stăpână pe situație și de ea depinde dacă cele două „părți” care conversează o să se înțeleagă sau nu. „Limbile pe care le cunosc nu le-am studiat. Româna o cunosc fiindcă e limba mea de acasă. O parte din familia mea e rusofonă, iar mama mea îl adora pe Pușkin și Esenin – astfel am învățat și limba rusă. Engleza, poloneza și italiana le-am învățat de la televizor. Am făcut 13 ani de franceză – e marea mea iubire. Spaniola și portugheza o cunosc din telenovele. Ah da, am mai făcut și doi ani de germană la liceu, deși nu țin minte mai nimic.”
Despre limba română în familia europeană
Astăzi limba română este mult mai solicitată în Polonia, decât acum 12 ani. După ce România a devenit membru al Uniunii Europene, limba română a câștigat în popularitate. Imigranții din Moldova care vin în Polonia contribuie la o solicitare mai mare a acestei limbi. Astfel, sunt trei universități în Polonia unde poți face filologie în limba română. Acest număr nu este unul foarte mare, dacă raportezi la faptul că Polonia are o populație de aproape 38 de milioane de locuitori.
De fiecare dată când are ocazia să traducă în limba română sau în oricare altă limbă, trebuie să fie conștientă că traducătorul trebuie să fie un talmăcitor al gândurilor. „Chiar dacă nu o faci mot a mot, ideea transmisă trebuie să fie aceeași.” Tânăra ne povestește că a lucrat un timp la Ministerul Afacerilor Externe al Poloniei și i s-a întâmplat să traducă pentru delegațiile din România. Atunci a învățat o lecție foarte utilă: o doză de diplomație, când traduci și „înmuiere” a mesajului transmis nu strică niciodată.
Femeia de succes, acolo și aici
Este tânără, a făcut studii de calitate, trăiește într-o țară europeană, este o femeie de succes. Irina ne povestește că imaginea unei femei de succes din Moldova nu diferă mult de cea de acolo. „Polonia este o țară catolică, care mizează pe familie. Pentru a fi considerată o femeie de succes, în societatea poloneză, trebuie să fii împlinită profesional, dar și familial. Trebuie să fii o mamă de nota 10, angajat de nota 10, casa trebuie să-ți strălucească de curățenie, tu trebuie să arăți perfect, cu zâmbetul pe buze”, spune ea. Astfel, de la femei se cere prea mult și în Moldova, și în Polonia.
„Nu cred că pot fi considerată o femeie de succes, dacă ar fi să măsurăm după standardele poloneze. Stau prost la capitolul curățenie și zâmbet mereu pe buze”, glumește tânăra.
Despre piesele din playlist
Atunci când o întrebi pe Irina cine ar fi devenit dacă nu era să părăsească Moldova, tânăra se simte derutată. Este convinsă de un singur lucru. Ar fi ajuns să lucreze pentru un ONG sau ar fi intrat în lumea politicii.
Noi am fost curioși să aflăm în ce limbă gândește ea. Ne-a explicat simplu, așa cum a învățat, cu o doză de diplomație: „Dacă sunt în Moldova, în română. Dacă sunt în Polonia, gândesc în poloneză. Visez în mai multe limbi, în dependență de cine este în visul meu. Număr dintotdeauna în română.
În piesele ei de pe propiul playlist, găsești toate limbele. „Am mix întreg de engleză, portugheză, franceză, ceva arabă dacă-mi place beat’ul. Cele mai triste sunt cel mai des în română și rusă. Poloneze am puține – Polonia are foarte multe lucruri frumoase, de exemplu filmele, dar muzica nu e printre preferatele mele.”
Chiar dacă are atâtea experiențe interesante, cunoaște șase, șapte, aproape opt limbi, cea mai mare realizare a ei este fiica acesteia, Sophie. „Are patru ani și jumătate. Are ochii albaștri, un zâmbet de ștrengară și mutrișoară de fetiță inteligentă.”
