Viața ne cruță foarte rar. Uneori mai lasă o portiță, chiar dacă s-ar părea că nu mai există nicio cale de salvare. Însă sunt oameni care au în ei atâta forță și răbdare, că ar ajunge pe vreo trei vieți. Și unii dintre aceștia îți marchează viața. Sunt oamenii tăi. Fără ei nu ai fi ajuns niciodată ce ești acum… Fiecare trăire cu ei a sădit în tine o sămânță care peste ani va da roade. Și simți cum treptat te transformi în oamenii tăi, adunând bucată cu bucată ce aveau ei mai bun sau mai rău.
Războiul a bătut nepoftit la ușă. I-a cerut într-o seară să își strângă lucrurile și să urce în trenul care se îndrepta spre Ucraina, la minele de cărbune, la FEZEO (cum zicea ea, muncă silnică care trebuia să fie remunerată în mărci germane). Și-a strâns o geantă de haine, niște merinde, câteva fotografii și a pășit în tren. Era tânără, în floarea vârstei, oare ce era în sufletul ei, înțelegea că nu o să se mai întoarcă?
Unul din ofițerii care era în tren, un ucrainean în uniformă germană, s-a apropiat de ea și i-a zis că peste vreo 10 minute începe pădurea și trebuie să sară din tren și să fugă încotro o duc ochii, pentru că de acolo nimeni nu s-a întors.
A sărit din tren și mai tot războiul l-a petrecut într-un sat. Lucra bucătăreasă. Când s-a întors acasă o aștepta o scrisoare de pe front, în care era anunțată că iubitul ei a fost ucis și aruncat undeva într-o groapă comună. Și-a trăit durerea pe ascuns, așa cum o va mai face pe parcursul vieții.
Apoi a urmat foametea, care în acele vremuri punea cruce pe familiile numeroase, dar și de data asta viața i-a dat o șansă. Dar nu poți trăi mereu în dramă…
Când trăiești doar cu trecutul, nu poți să ai așteptări de la viitor.
S-a îndrăgostit, s-au căsătorit în grabă și s-au mutat la casa lor, unde pietricică cu pietricică au început să își clădească viața de aproape un secol. Era sărăcie și deznădejde. Pentru orice trebuia să muncești de dimineață până seara. Și-a făcut o grădină mare și frumoasă, care a crescut odată cu copiii și nepoții ei. A terminat să își construiască casa și a sa, și a copiilor.
A crescut nepoți și nepoate. Nu prea a avut timp de odihnă. Munca devenise un mod de viață. Ea ne-a învățat că nu există nimic gratuit, ca să ai ceva trebuie să muncești. Și chiar dacă viața ei se limita la grădină, pământ, casă și cuptor, în garderoba din casa mare mereu erau rochii frumoase cu flori, parfum, sandale și mărgele din sticlă. Pentru dansuri, pentru sărbători și când vin oaspeții.
Mereu mă întreb cum de a încăput atâta curaj și putere într-o mică femeie chinuită de la sat… Cum a trecut peste astea și a păstrat bunătatea sufletului?
Ochii ei mari, curioși și blânzi, fața rotundă cu trăsături feminine frumoase, părul nins ca un troian de februarie, mâinile bătătorite și îmbătrânite de muncă și picioarele care niciodată nu mai aveau hodină. Toate gesturile ei, vocea sa lină și zâmbetul ștrengăresc, pauzele lungi dintre cuvinte, lăsau mereu o speranță că pe lumea asta bunătatea încă nu a dispărut.
Nu ne-a certat niciodată, nici când muiam hrinca de pâine în căldarea de apă de la fântână și apoi în sacul cu zahăr pregătit pentru compot. Nici atunci când veneam negri de colb din drum de la joacă. Nici când făceam șotii prin casă și apoi umblam cu capul spart. Zâmbea și îi spunea bunelului: „Lasă-i că îs copii”.
Când intra în bucătărie muțeam cu toții și așteptam să ne aducă ceva gustos, ori plăcinte, ori colțunași, ori cartoflence făcute pe plită. Mereu ne alinta cu gustoșenii, iar eu nu scăpam nicio ocazie să mă bag alături de ea, în treabă pe la bucătărie. Și mai era un loc sfânt, o gentuță albă aninată de o țintă în sărăieș, unde ținea bomboane și prăjituri care parcă nu se terminau niciodată.
Ea ne-a dăruit cele mai frumoase amintiri… De sărbători mereu ne pregăteam împreună, împreună făceam meniul. Cuptorul nu avea hodină. De Paște abia aștepta să venim de la sfințit pasca și să ne așeze pe toți la masă, și nu, nu era vorba doar de mâncare gustoasă, dar de ritualul ăsta în care eram implicați toți, știam că acolo sunt copturi plămădite de noi și babă albă la care ne chema să tăiem tocmagii sau să amestecăm prin ceaune.
Stătea pe scaun și ne privea fericită. Era plină casa de zâmbete. Tot ea m-a făcut să iubesc sărbătorile de iarnă, atunci când ne trimitea să colindăm vecinii și ne dădea ceai de tei când veneam înghețați și rumeni cu colaci și bomboane.
Și toamna! Cât de tare am învățat de la ea să iubesc toamna… cu mirosurile ei, cu gusturile ei și atâtea culori în care era colorată ograda. Eu nu știu dacă există om care o cunoaște și nu o place. A împărțit mereu tot ce a avut cu alții. Nu s-a întâmplat niciodată să bată cineva la ușă, să ceară ajutor și să fie refuzat. În toată viața ei a demonstrat că bunătatea poate învinge orice. Nu prea s-a ofticat de viață grea și de lipsuri. Când veneam pe la ea, o găseam așezată pe prispa casei, obosită și mulțumită că a mai trecut o zi bună. Chiar și atunci când mergea mai greu, ne petrecea până la poartă și ne întreba când mai venim.
Și mai veneam, știind că ea ne așteaptă pe prispa casei.
Despre proiect
„Noi zilnic întâlnim sute de oameni, pe stradă, la birou, la cafea, în parc… Unii ne par interesanți, pe alții nici nu îi observăm. De unii ne îndrăgostim, pe alții vrem cât mai repede să-i uităm. Pe unii reușim să-i descoperim, alții rămân enigme. Și așa zi de zi, an de an. Toată viața noastră e un carusel din fețe, gesturi, mirosuri. Suntem un fel de oglindă a oamenilor pe care îi îndrăgim. Rupem de la fiecare câte o bucățică. Dar uneori automatismul nostru ne face să trecem cu vederea peste mulți oameni interesanți, fie că sunt niște străini, sau chiar oamenii din anturajul nostru. Iată de ce am pornit proiectul „Oameni”, ca împreună să redescoperim oamenii din jur, cu toată frumusețea, urâțenia, avantajele și defectele lor”, spune Cristian Saulea.
