O carte despre trecerea timpului și dragoste, pe care recent a citit-o echipa #diez. Vedeți mai jos câteva citate care sperăm că vă vor motiva să citiți cartea.
#1. „E o binecuvântare a vieții că memoria bătrânilor slăbește pentru lucrurile care nu sunt esențiale, dar că rareori dă greș pentru cele care ne interesează cu adevărat.
#2. „Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, și pe puținele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani de-ar fi să-i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să țin un catastif cu numele, vârsta, locul și câteva însemnări privitoare la împrejurările și la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puțin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea și puteam ține socoteala fără catastif. Îmi aveam propria etică. Niciodată n-am făcut amor în grup ori în locuri publice, nici n-am împărtășit secrete și nici n-am povestit vreo aventură a trupului sau a sufletului, căci de tânăr am luat aminte că niciuna nu rămâne nepedepsită”
#3. „Nu cunoșteam vicleșugurile seducției și veșnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preț decât după farmecele lor, și făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcați, de cele mai multe ori, și întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinței sau opreliștile pudorii”
#4. „De ce m-ai cunoscut atât de bătrân? I-am răspuns adevărul: Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simți”
#5. „Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minți ordonate, ci, dimpotrivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund ne-orânduirea naturii mele. Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacție împotriva neglijenței mele, că par generos pentru a-mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudența din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puțin mă interesează timpul altora.”
#6. „Am fost fericit, pentru că, atunci când s-a făcut douăsprezece, printre bătăile furioase de clopote, sirenele fabricilor și ale pompierilor, gemetele vapoarelor, zgomotele de împușcături și petarde, am simțit că Delgadina a intrat în vârful picioarelor, s-a culcat lângă mine și m-a sărutat. Atât de reală, că mi-a stăruit în gură mirosul eu de mentă.”
#7. „Astăzi mă uit în urmă, văd șirul de mii de oameni care mi-au trecut prin pat și mi-aș vinde sufletul să fi rămas cu unul dintre ei, chiar și cu cel mai prost. Dar, slavă Domnului, l-am întâlnit la vreme pe chinezul meu. E ca și cum aș fi măritată cu degetul mic, dar e numai al meu”
#8. „Ce vreți să spuneți? Că starea dumneavoastră e cum nu se poate mai bună la vârsta pe care o aveți. Ce curios, i-am zis, la fel mi-a zis și bunicul dumneavoastră pe când aveam patruzeci și doi de ani, de parcă timpul nici n-ar trece. Veșnic ve-ți găsi pe cineva care să v-o spună, zise, fiindcă veșnic veți avea o vârstă”
#9. „Am început să măsor viața nu în ani, cu în decenii. Cel al anilor cincizeci fusese hotărâtor, pentru că am devenit conștient că aproape toată lumea era mai tânără decât mine. Cel al anilor șaizeci a fost cel mai intens, din cauza bănuielii că nu-mi mai rămânea timp să greșesc. Cel al anilor șaptezeci mi-a inspirat teama, căci exista oricum posibilitatea să fie ultimul. Totuși, când m-am trezit viu în dimineața celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s-a năzărit plăcuta idee că viața nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce oe grătar, perpelindu-te ți pe partea cealaltă încă de nouăzeci de ani”
