Jurnalista Victoria Boțan a vorbit cu Ludmila Iachim, manager de proiect în cadrul A.O. Motivație, despre cum este situația persoanelor cu dificultate locomotorie în Republica Moldova și cum s-ar putea îmbunătăți situația.
Ludmila a ajuns în scaun rulant la vârsta de 13 ani, în urma unei infecții virale. Acest lucru însă nu a descurajat-o, ba din contra, a făcut-o să lupte pentru drepturile sale. Cu timpul, ea a înțeles că și un obstacol poate fi o oportunitate, dacă știi să investești în tine și duci un mod de viață activ.
În A.O. Motivație Ludmila a venit ca beneficiară și are deja 11 ani de când activează aici. După spusele ei, în cadrul organizației a primit o experiență care a ajutat-o să crească nu doar în plan profesional dar și cel personal: „Pînă a activa la A.O. Motivație eram o persoană timidă care stătea mai mult acasă. Însă, experianța altora m-a făcut să înțeleg că pot schimba lucrurile și pot avea o viață mult mai bună”.
O cercetare mai amănunțită despre cum se respectă acum legea ce asigură accesibilitatea persoanelor cu dizabilități vedeți aici: Justiția nu pentru toți?
Ludmila, ai călătorit în peste 11 țări cu diverse proiecte, cum e accesibilitatea la ei și ce am putea prelua de acolo la noi în RM?
„De fiecare dată când mergi peste hotarele țării te simți om, fiindcă acolo nimeni nu te privește altfel, dacă te deplasezi în mod diferit de ceilalți și îți sunt garantate drepturile. Când vii la noi îți vine greu de la câte probleme întâmpini. Pentru mine asta e o rutină zilnică: scări, trepte, borduri, uși, edificii, stai sub scară, trebuie să rogi pe cineva să te ridice, dacă îți trebuie undeva urgent.
Cu timpul cred că lucrurile se vor schimba, dar numai dacă vor fi sancțiuni dure, fiindcă în statele europene sancțiunile sunt atît de mari încît lumea se teme să încalce legea. Problema noastră e în atitudine, indiferență și neprofesionalism. Dacă ai bani să ridici un spațiu comercial, trebuie să ai bani să duci cont și de legislație. Înseamnă că persoana nu are atitunde, responsabilitate și n-o interesează cetățeanul. Dacă prestezi servicii pentru toți, fii bun și respectă legea.” spune Ludmila
Care este cea mai bună soluție, în opinia ta, de a activiza autoritățile publice în vederea sporirii procesului de accesibilitate?
„Ca acțiune de sensibilizare, cel mai util este de a-i lega ochii, de a le îmbrăca pampers și de urcat în scaun rulant. O să-i ajungă și două ore în așa situație, ca să înțeleagă cât e de dificil să nu poți merge la baie când ești într-o locație neadaptată. Sunt situații când te duci la o ședință și te gândești cât timp o să fii acolo, fiindcă nu ajungi la baie și ești nevoit să stai în pampers” se destăinuie Ludmila
La spusele Ludmilei am zîmbit, amintidu-mi de cazul prim-ministrul ceh, care a petrecut toată ziua într-un scaun cu rotile, ca să înțeleagă mai bine situația persoanelor cu dizabilități. Acesta a dat dovadă de înțelegere și de adevărata dorință de a înțelege nevoile cetățenilor țării, chiar dacă aceștia nu sunt majoritatea. Oare cine dintre aleșii noștri ar putea face același lucru?
Ludmila a continuat: „Anul trecut, spre exemplu, la Institutul Național de Justiție (INJ) a avut loc Conferința Internațională științifică-practică dedicată a 5 ani de la ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, în care s-au adus raportări la ceea ce ar trebui să facă statul. Noi ca A.O. Motivație de fiecare dată încercăm să dăm pliante de sensibilizare în cadrul evenimentelor, dar de data asta a venit o altă idee cum de ajuns la mintea demnitarului. I-am dat la fiecare participant câte un pachet în care era un pampers. Pe pachet era un mesaj ce vorbea de accesibilitate și despre situația în care ești impus să stai în pampers, fiindcă nu reușești să ajungi la baie. Noi i-am provocat și lumea a rămas șocată, dar a înțeles totul. La ce bun sunt invitați reprezentanții societății civile, știind că sunt în scaun rulant și li se încalcă drepturile, dacă nu li se garantează accesul în instituție?”
Indignată, am ripostat: „Dar dacă a fost un eveniment dedicat Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități, cui i-a venit ideea să fie organizat într-un local neacesibil?”
Ludmila mi-a răspuns liniștită: „Așa se face la noi peste tot. Ca reprezentanți ai organizației, ce promovăm drepturile persoanelor cu dizabilități, avem tare multe participări, dar am început deja să refuzăm evenimente în locații neaccesibile.”
Iată cum acționează acțiunile de sensibilizare. Peste puțin timp, cu implicarea organizațiilor din domeniu, s-a făcut și rampa de acces la Institutul Național de Justiție și baia a fost adaptată conform standardelor.
Din spusele Ludmilei, am dedus că statul nostru încă nu conștientizează faptul că este importantă nu mărirea anuală a pensiei, dar crearea serviciilor, care să permită persoanelor cu dizabilități să se implice activ în viața socială și să contribuie la stat ca orice cetățean al țării.
„La noi nu există acea toleranță și atitudine – a conchis Ludmila – Ca să schimbi lucrurile trebuie să iei atitudine, dar pentru aceasta trebuie să intri în situația fiecărui om și să-ți dai seama că problema asta nu este a ta sau a mea, dar a întregii societăți.”
Text de Victoria Boțan
