„Eva” este un nou roman publicat de Adrian Ermurache, o carte ce combină umor, modernism, gânduri despre „Ce se poate întâmpla când Dumnezeu e-n concediu”, dar și problemele tinereții pe care le depășește protagonista. Descoperiți în acest interviu pentru #diez mai multe lucruri curioase despre carte de la Adrian.
Adrian Ermurache își face masteratul la universitatea Ruhr din Bochum, Germania, în domeniul Dezvoltării Internaționale. Potrivit spuselor sale, „Imaginea de pe coperta cărții se potrivește cel mai bine cu protagonista romanului, Petra, care e blondă și ea, tânără și zveltă, cu un corp seducător și cu mâinile tatuate”.
Despre pasiunea sa pentru scris, Adrian a zis că a început: „Prin ’79, de când am fost conceput de părinți:
1-9-7-9 – Brejnev e DJ-ei,
Mixează membrii de partid ca pe niște mititei,
Frustrați de biurocrați, Uncle John și tanti Nina
Intră elegant în dormitor și sting lumina.
Încă embrion eram extrem de curios,
Îndrăgostit de litere ca Ileana de Făt-Frumos…”
Întrebat fiind ce l-a făcut să scrie o carte, a răspuns: „Nu știu… La un moment, plictisit de abureala de birou, am simțit că imaginația/creativitatea pleacă din gara mea ca vapoarele cu ruta Odessa-Haiva după destrămarea URSS. Înainte de a fi angajat în proiecte, lucram în calitate de copywriter (autor de texte) – acolo, frate, înflorea imaginația mea ca bobocii de canabis pe străzile din Amsterdam – iar odată ce mi-am schimbat locul de muncă, lucrul creativ a fost înlocuit cu achiziții, plăți, contracte, rapoarte, etc. Cred că asta a și provocat erupția asta literară, dacă o pot numi așa.
În cazul meu, Eva, ca și în poveștile vechiului testament, înseamnă un nou început și o speranță la ceva mai bun, mai curat, mai promițător”.
Cartea este „Despre o adolescentă rebelă și ambițioasă, pe nume Petra, care este alungată din casa părintească de tatăl său vitreg (preot), pentru că a furat banii din biserică ca să-și cumpere o chitară electrică și un amplificator șmecher cu un sunet curat ca lacrima Ileanei Cosânzeana. Așa începe adolescența ei. Pe parcursul romanului, Petra ajunge să împartă un apartament cu un criminal carismatic, să-și formeze trupa muzicală și să absolvească universitatea politehnică cu diplomă de excelență.
Istoria Petrei se împletește cu memoriile despre maică sa, care decedase când Petra era încă mic copil. La fel, se descoperă noi detalii despre tatăl său biologic, care habar n-are că are o fiică. Eventual, cei doi se întâlnesc, dar sub circumstanțe extrem de curioase. Mai multe detalii și opinii, inclusiv și recenzii de la Lilia Calancea (Blog de Vineri, dar și autoarea romanului „Regina Noptii”), Diana Decuseară-Onica (Teatrul National „Mihai Eminescu”), Virgiliu Mărgineanu (producător de film) și Zina Zen le găsiți pe pagina de Facebook”.
Adrian recomandă tinerilor să citească această carte, „Fiindcă le-o pun într-o formă simplă și interesantă, sper eu, cu umor, muzică, dragoste, forfotă de Chișinău, pe alocuri rusisme, jargoane locale și expresii mai pipărate și, paralel, mai încerc să găsesc răspuns la chestia asta cu Dumnezeu – este… nu este… și, dacă este… de ce e atât de indiferent la ceea ce se întâmplă aici la noi sau poate e-n concediu, omul, iar când revine vom trăi în lapte și miere. Până acum, n-am întâlnit alți autori basarabeni care să combine așa ingrediente și să toarne materialul în asemenea formă, dar poate n-am dat eu de astfel de carte, în ultimul timp citesc foarte puțin”.
Despre ce dificultăți a întâlnit în tot acest proces de publicare a cărții, Adrian a afirmat: „Eu am 35 de ani și pentru mine a durat ceva timp să-mi public materialul. M-au ajutat foarte mult prietenii și colegii – cu machetare, redactare, copertă, bani pentru publicare, susținere morală, etc. Mult lucru a fost făcut în bază de tovărășie, fără parale în plicuri și întâlniri la cravată și pantaloni călcați la dungă, ci așa, doar la o halbă de bere. În plus, să fiu sincer, eram prins și la muncă, iar restul timpului îl dedicam familiei (sunt căsătorit și am două fiice super șmechere, la Aurora Boreală te poți uita, iar la ele ba), dar erau și perioade când eram copleșit de o lene cosmică și o indiferență totală: „Dă-l dracului de roman, mai bine îmi caut de treabă””, spune Adrian.
Adrian Ermurache a mărturisit că îl inspiră „Gândul la faima literară, bani mulți în pungă din vânzări și premiul Nobel în literatură pe care-l voi primi mai devreme sau mai târziu (scuzați-mi modestia, vă rog frumos)”.
Inițiindu-se în lumea scrisului, l-am întrebat care sunt autorii pe care îi poate considera un exemplu demn de urmat, la care Adrian a răspuns: „Habar n-am. După cum am spus mai sus, citesc foarte puțin în ultimul timp, din păcate, și să dau careva recomandări de scriitori ar fi penibil. Îmi place cum scrie Dan Lungu (din autorii români) și Viktor Pelevin (din ruși) – nu tot, dar în mare parte. În ceea ce ține de nuvelele și romanele străine – mult depinde de traducere. Spre exemplu, când citisem cartea „Când Dumnezeu era iepure” de Sarah Winman, am rămas foarte dezămagit atât de traducere, cât și de conținut, pe când „Tuareg”, scrisă de Alberto Vasques-Figueroa, m-a lăsat cu mandibula pe parchet.
Dar, partea cea mai interesantă e că încă nu am ajuns la literatura clasică. În afară de „Maestrul și Margareta” de Bulgakov, care mi s-a părut tare șmecheră, nu am citit nimic din clasică. Am început „Idiotul” de Dostoevski, dar m-am plictisit repede și am dus-o imediat de unde am luat-o, să prindă mai departe praf. Poate cu anii îmi vine și ceva minte în capul ăsta al meu și mă apuc și de literatură serioasă”.
Adrian ne-a împărtășit și câteva hobby-uri pe care le practică împreună cu familia: „Modelez din plastilină, pictez în guaș și fac castele de nisip cu fiica cea mare, Paula, și facem ikebane din părul soției împreună cu cea mai mică, Anka”.
„Nu-mi fac planuri niciodată”, a zis Adrian. „Visul cel mai mare e să mă satur de somn”.
Un bonus de la autor:
„La Marmacie”
Intru-n farmacie, întreb: „Farmece aveți?”
Îmi ridică o sprânceană: „Dumneavoastră cum credeți?”
Răspund ferm: „Da, aș vrea ceva cu gust de viață.”
Îmi dă un tub de-un blue obscur: „Câte-o pastilă dis-de-dimineață.”
„Altceva?…” mă privește cu mirare,
După o scurtă ezitare, îi mai dau o provocare:
„Aș mai vrea… ceva… să-mi dea visuri colorate.”
Îmi aruncă o privire, gen: „Băi frate… mă dai pe spate…”
Se întoarce politicos, caută prin sertare,
Durează ceva timp, se pare că n-are.
Mă privește hipnotizant, de parcă m-ar seduce,
Și remarc atunci: „Arată leit ca Monica Belluci”,
Îmi cam transpiră papucii, mental îmi fac cruce.
Confirmă că, din păcate, nu are, dar adaugă cu-n zâmbet dulce:
„Cel mai bun leac – e când ești cu cel drag,
Sub același cer… în același pat…”
O privesc lung, îmi zic: „Mama Curcubeielor… asta da, recomandare”,
Ea mă studiază scurt din cap până-n picioare, la ce s-o fi gândind oare?…
Stăm prinși într-o capcană de timp, pauză minoră,
Până când ea scoate o plăcuță – „INVENTARIERE, INTRAȚI PESTE O ORĂ”.
Merge lent spre ușă, o anină de mâner, întoarce cheia,
Din radio răsună: „… chiar dacă am la ușă cheia, asta nu înseamnă că mă face să mă simt femeie… dadada…”
Ramân tablou, stau ca un buștean de lemn,
Ea îmi întinde mâna și mă trage ușurel: „Hai să ne tratăm…”
Și iată câteva pagini din romanul „Eva”:
