După ce „Birdman” a luat premiul pentru cel mai bun scenariu original și Alejandro G. Iñárritu, premiul pentru cel mai bun regizor, acesta câștigă și premiul pentru cel mai bun film al anului.
„Celebru odinioară pentru interpretarea unui popular supererou, actorul Riggan Thomson (Michael Keaton) vede cum dispare încet-încet din amintirile fanilor. Într-o încercare disperată de a reatrage atenţia şi de a simţi, o dată în viaţă, că realizează ceva apreciat atât de colegii de breaslă, cât şi de publicul larg, Riggan plănuieşte o piesă pe Broadway. Pentru a reuşi, bărbatul trebuie să-şi ignore egoul supradimensionat, mai ales dacă vrea să-şi readucă aproape şi familia.”
„Filmul exploatează foarte mult evenimente din viața reală, toate ironiile din scenariu au la bază fapte reale, totul se leagă, niciun fir nu rămâne fără răspuns; poate doar finalul, care e deschis interpretărilor în măsura în care ești dispus să accepți supranaturalul. Producția a fost filmată în mai puțin de o lună, fiind editată pentru a părea un singur cadru, o singură filmare, de la un capăt la celălalt al filmului; actorii au făcut eforturi serioase pentru a ține pasul cu stilul de filmare foarte riguros al regizorului hispanic, fiind uneori nevoiți să joace chiar și 15 pagini din dialog, în timp ce trebuiau să se coordoneze și în funcție de reperele spațiale date”, se spune într-o recenzie de pe cinemarx.
„Filmul se bazează foarte mult pe actorii săi, dar nu-i de neglijat nici povestea genială, foarte intrigantă și plină de evenimente neașteptate. Chiar și finalul, care putea fi cu totul diferit, reprezintă o nouă lovitură dată imaginației cinefililor, care se așteaptă mereu la ceva și o chestie total diferită își face apariția, dar asta e de bine, de foarte bine.
La fel cum și regia este spectaculoasă, cu multe cadre ce insistă pe jocuri de oglinzi sau pe îngustimea holurilor pe care bântuie actorii, parcă pentru a face un contrast izbitor între universul strâns și înghesuit din spatele scenei și complexitatea ce-i caracterizează pe actorii ce joacă în piesă și-și jertfesc sufletele de dragul artei. Sau a banilor. Filmul e o comedie neagră, cu accente dramatice, care aduce un omagiu artei, teatrului, dar se și auto-ironizează prin glumele la adresa Hollywood-ului.”
Muzica merită aplaudată, pentru că tobele care răsună ca bătăile unei inimi secondează perfect cadrele ce prezintă zbuciumul sufletesc al personajelor.
