Andrei Porubin, prezentatorul emisiunii „Veranda” de la JurnalTV, originar din satul Holercani, Dubăsari, într-un cadru non-formal a vorbit despre el și a mărturisit viziunile lui despre presa din Moldova.
L-am întâlnit pe Andrei Porubin la Arena Tinerilor Jurnaliști, unde toți cei prezenți au avut posibilitatea să-l vadă live și să îi pună întrebări. Despre ce a vorbit jurnalistul, selectat fiind esențialul, vedeți mai jos:
# Nu am sărit cu parașuta și nu am învățat să cânt la chitară. Astea sunt două mari regrete ale mele.
# Eu sunt omul care acceptă orice provocare: am sărit de pe clădirea Guvernului, cu echipament alpinist, atunci când mi s-a propus să fiu Zeul Bachus la Ziua Vinului, pe vremea comuniștilor. E adevărat că soția mea, în dimineața respectivă, a stat în biserică și a citit rugăciuni pentru mine.
# Niciodată nu m-am gândit că aș putea să joc rolul unei femei în scenă. Actualmente am două spectacole la Teatrul „Mihai Eminescu”: „Panică la Grand Hotel”, pe care-l puteți vedea pe 14 decembrie curent și unde joc rolul de femeie, plus „Anonimul Venețian”, care va avea loc în sala mică pe 21 decembrie.
# Eu când simt că sunt epuizat, am două surse care îmi redau energia: mă așez la calculator și traduc cântece, texte din engleză sau rusă, în special. Îmi place să traduc versuri profunde, pline de înțelepciune. A doua modalitate care mă inspiră sunt show-urile „X Factor” sau „British Got Talent”, pe care le privesc ca un simplu spectator, detașat de profesia mea de ziarist. Ambele îmi dau un avânt sufletesc, o doză de energie.
# Nu sunt nostalgic, dar îmi pare foarte rău că era scrisorilor consemnate cu mână a luat sfârșit, pentru că anume ele reușesc să transmită energia expeditorului și să însuflețească personalitatea acestuia. Eu încă am acasă scrisoarea de la mama, scrisă cu puțin timp înainte să moară. Și, iată, fila aia de hârtie, ortografiată stângaci, este singurul lucru care îmi trezește emoții profunde când o iau în mână. Am impresia că mama e lângă mine.
# Radio Moldova, pe timpurile mele era o școală a vorbirii corecte, a unei pronunții clare, a unei dicțiuni perfecte. Există monștri sacri care au lucrat acolo. Dacă o să ascultați o bandă din anii ’60, după actul vorbirii, o română impecabilă, veți avea impresia că vorbesc românii, deși ne aflam în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În general, la radio, astăzi, se spun banalități. Mă deranjează discuțiile scremute, sterile, fără conținut. Se varsă gunoi peste noi.
# Cu soția mea am învățat cinci ani în aceeași grupă și dacă mi-ar fi spus cineva pe atunci că ea, mai târziu, avea să devină doamna Porubin, cred că îl scuipam în ochi. În anii de studenție, noi veșnic eram cu camerele alături sau vizavi în cămin. Erau perioade când eram foarte buni prieteni și momente când eram cei mai răi dușmani. Ea îmi provoacă mult confort, dar și multe necazuri. Suntem foarte expansivi amândoi, dar și foarte sangvinici.
# Când sunt acasă, sunt calm, prefer să tac. Eu mă reculeg când tac, să știți că aveți nevoie măcar o dată pe săptămână să practicați acest exercițiu.
